Zadarnic cauţi dimensiuni în nimic
cu oboseala zilei plină de nevroze,
bâlbâită în expresii lapidare
prin expoziţia de iubiri fără poze.
Nu privesc tristeţea mută cu ochii tăi
când ceaţa îmi mai alungă melancolia
cântecului cu-n instrument dezacordat
în întunericul nevăzut care are feeria.
Prin paşii împrăştiati pe o cărare
am căutat în valuri izvoare strămoşeşti,
dar gândurile din ochii plini de erate
m-au adormit prin tot felul de poveşti.
Azi ne distrugem ca să mai fim acceptaţi,
autorespingerea e un păcat cu iluzii,
dar nu găsim potecile cu murmur în ecou
când frica nu e moartea ci riscul de-a fi vii.
