pâinea născută din sudoare şi soare,

ca să evit singurătatea frământată

şi-am pus lumină în izvorele de mâine.

Sunt o petală de floare fără un mister

rămânând cu înţeles pentru uragane,

cu taina simfoniei de privighetori

pusă pe inocenţa firului de iarbă.

Şi nu am ascuns istoriile în umbre

lângă minciuni din frenetica tăcere,

convins că oceanele nu pot fi furate

dacă au raza de soare pe orizontul lor.

Nopţile au liniştea pentru nemurire,

punând în vise a dimineţii răcoare,

lângă roua limpede a iubirii eterne

care spune că şi nemurirea moare.

dreptele paralele nu-s paralele,

unghiurile drepte sunt cam ascuţite

şi piramidele se fac fără să ştim.

Degeaba căutăm punctele de sprijin,

ele sunt nimicuri puse pe vertebre,

făcând din şcoală doar o inutilitate

însingurată şi plină de păcate.

Sferele-s abandonate de iubire,

se mai aduc doar cu bilele de săpun

care nu apucă vârfuri de coloane

şi se cam sparg analfabete pe un drum.

Parcă ne pregătim de moarte nu de viaţă,

neîmplinirile sunt graţii de paiaţă,

diagonalele nimeni nu le-nţelege,

stăm pe razele de anonim nu de rege.

ating zăpada albă cu singurătatea

şi-o las inimă omului de zăpadă

care răsfoieşte cu gândul fulgii de nea.

Ferestrele aşteaptă crispate seara

în speranţa plecării frigului strecurat

pe ecoul obsesiv al toamnei moarte

care a dorit o îmbrăţişare albă.

Copacii par cuiburi de frunze uscate

adormite în inconştienţa liniştii

din rostogolirea mută a timpului

care pregăteşte naşterea mugurilor.

Dar când începe freamătul ploii în geam

aştept inima pe care am dat-o singur

şi-o aştern pe melancolia primăverii

lângă rugăciunea ca să fiu un nou mugur.

sunt surzi pentru şoaptele frunzelor uscate

pe cărările secundelor din nemurire

şi vor izvoare din urmele lor neînţelese.

Se plăsmuiesc scenarii nepăsătoare

pentru convertirea paşilor cu sentimente,

prin răstălmăcirea gândurilor pătimaşe

şi refacerea oglinzilor sufletelor.

Se mutilează cărări pentru uitarea paşilor,

istoriile sunt pline de aglomeraţii,

balustradele sunt pe nisipuri ruinate,

dar raza unei stele e limpede fără cărare.

Raza stelei pune pe statui nădejdile

despărţite de paşii nebuniei topite

şi ne aduce în luminile răspândite

o singură cărare îmbrăcată în iubire.

umbrelor din apusul fără răsărit,

iar clipa care naşte eternitateta

dă temeri asfixiate de uitare.

Cărarea paşilor din copilărie

pare asfaltată cu uitarea tristă,

ascunsă în memoria oglinzii

lângă umbrela care nu opreşte ploaia.

Mai alunecă potopul dintr-o lacrimă

dacă viaţa ne-o ghicim doar în palmă,

iar goliciunile expuse sub pălării

fac priorităţile cu busola hoţiei.

Am citit în paginile de istorii

că noaptea naşte sigur dimineaţa,

dacă somnul aduce vise limpezite

şi deşteptarea ne deschide viaţa.

taina văzduhului caută aripi de drum

pentru gânduri înţepenite de răspunsuri

cu autenticităţi din umbre de minciună.

Într-o melancolie fără ecou număr anii

deşi florile nu şi-au numărat petalele

chiar dacă aveau aripi frunzele uscate

pierdute tomnatic în intersecţii de vise.

Zilele spânzurate se atârnă într-un cui

de anonimi care n-au tablouri sau icoane

şi omoară tăcerea în răcnete risipite

aducând cuvinte pentru amarul tristeţii.

Cuvântul fără rimă naşte singurătatea

dar poemul dă verbe pentru anotimpuri

spunând că durerea nu e statuie cu lacrimi

şi floarea de pe mormânt nu va mai plânge.

se numesc seisme după moartea

liniştii pământului despicat

de forţele tăcerii ascuţite.

Fulgerele văd lacrimi în norii

care separă privirile-n abis

dar nu înţelegem nemurirrea

şi clădim din prezent un simplu vis

Uraganele de nimeni cunoscute

vor să ascundă adierea unui gând

adus pe limpezirea dimineţilor

care rămân în amintiri plângând.

Dar peste toate marile dezastre

se naşte o rază pusă-n orizont

de liniştea coborâtă dintre stele

drept sămânţă pentru o floare rară.

pe care strămoşii au aşternut mulţi paşi

prin care au creat mătasea pământului

pentru flori eterne noi nu eram urmaşi.

Dacă nu găsim în ceaţa norilor poteca

spre drumul cald aşternut de razele de soare,

furtunile vor pune un sunet surd de clopot

pe lumina stelelor care vrea să coboare.

Dacă nu mai aducem din crivăţul zilelor

un balsam al durerilor noastre veştezite,

nopţile vor avea pleoapele pierdute-n vise

când istorii de aur  nu vor mai fi trezite.

Dacă răsuflarea clipelor puse-n orizont

vor avea mireasma florilor uitate-n geam,

de strămoşii din amurgul de toamnă trecut,

vom şti să clădim comoara de lume şi de neam.

acoperit de valuri de lumină

şi mirosind a pâine proaspătă

frământată de mâinile bogate

care nu au hoţia în destin.

Să lasăm primăveri fără seara

amurgului de toamnă adormit

în vacarmul amintirilor uitate

pe frunzele veştede anonime

care nu au găsit ramuri de brad,

Să lăsăm inimile în focul iubirii

care aduce mereu valurile mării

spre ţărmul liniştit de nisipuri

pentru o singură îmbrăţişare,

cu stropii de aur printre pleoape.  

Să lăsăm doar comori în istorii,

fără balsam pe rănile ascunse

în viforul ghicit de vâlvătaia

care ascunde în crivăţul vremii

albele petale care nu-s veştezite.

căutând în tăcerea privirilor tale

picătura care nu destramă iubirea

zămislită de timp pe-a florilor petale.

Prins de vârtejul destrămării stelare,

am pierdut în rătăcirile printre flori

timpul adormit cu toţi mugurii uscaţi,

aruncaţi în păcatele fără comori.

Dar eu iubesc frumuseţea luminată

şi nu pot s-o înţeleg când ea dispare,

sau se ascunde în orizontul ascuns

de întunericul fără descifrare.

Rămân în lumina aleilor de flori,

unde e adusă a nopţilor nemurire

prin izvoarele de zâmbet universal

pentru a dimineţilor limpezire.