SONET 13

Chiar multe trec încet, fără tristeţe

şi uneori nu poţi nimic să mai spui,

toate le-ai ascunse undeva-ntr-un cui,

dar te bucuri c-ai anii de bătrâneţe.

Dar nu mai cauţi permanent extazul,

zâmbeşti când ştii că nu mai ai năpasta

şi vezi ce-a mai ajuns de lumea asta.

Atunci te bucuri că ţi-e mic necazul.

În iarnă caut patima căldurii,

mai alerg pentru un strop de supleţe,

nu cred că am avut taina măsurii,

n-am prea avut cărări fără tristeţe,

am  paşi pe ecoul claviaturii,

şi mai păstrez comori din tinereţe.

SONET 12

Când prin povara unui zâmbet rece,

cu-o blândă rază ascunsă-n iubire,

m-am risipit trist într-o amăgire,

crezând că zările nu pot să plece.

Mi-ai pus în viaţă imagini neclare,

cu nopţile umplute de fantome,

pe zile cu întunecimi enorme,

ce-mi dădeau o fragilă consolare.

Şi-atunci când zările erau niciunde,

văzând cum cerul şi-a pierdut abisul,

am cules un buchet de flori plăpânde,

ele mi-am învelit mereu tot versul

şi văzând amintirea cum s-ascunde,

atunci plecarea ta mi-a schimbat visul.

SONET 11

Zăpada e adusă de ninsoare

şi ea nu moare ci doar se topeşte.

Albul voal de mireasă ne uimeşte,

dar uneori este uitat şi moare.

Dacă tristeţea ne face inima

precum o peşteră goală de iubire,

suntem doar speologi plini de neştire

punând pe o stalactită lacrima.

Cu paşii rătăciţi şi ochii pribegi

ţi-ai lăsat setea albă inundată,

crezând că destinul tu ştii să-l alegi.

Şi te-ai lăsat prin zile evadată,

dar nu ai să poţi nicicând să înţelegi:

florile albe nu mint niciodată.

SONET 10

Un vers pe frunze de magnolie

doream să-mi facă drumul fără margini,

să nu-mi las din trecutele imagini

singurătatea în melancolie.

Un noroc e ataşat creaţiei,

fiecare îşi munceşte treaba,

suntem pe piscuri însă tot degeaba

ne vrem în clasamentul senzaţiei.

Dar plin de îndemnuri neînţelese,

n-am avut de loc setea inundată

şi-am adus muguri roadelor culese.

Arunc printre stele câteodată

cuvintele ce îmi vor fi alese,

nu vreau decât atât: a fost odată…

SONET 9

 Norii fără miresme aduc umbră,

cu agonii uşoare sau uitate,

cu frenetică tăcere-n cetate,

la rolurile pe o scenă sumbră.

Nu mai vreau eclipse mi-e dor de soare,

nu mai vreau eclipse mi-e dor de lună,

las orele-n memorii ca să spună

izvoarelor că lumina nu doare.

Nu mai vreau răspunsuri prestabilite

care n-au adevăruri niciodată

şi aştept uragane potolite.

Faţa timpului de lacrimi udată,

risipită-n răstimpuri, ofilită,

cu lumină o vreau aplaudată.

SONET 8

N-am uitat tainica privire blândă,

care pentru noi a deschis o poartă,

când împiedecaţi de aceeaşi soartă

ascundeam luciditatea flămândă.

Acolo sus pe culme am pus atunci,

lacrimi lângă izvorul care strânge

o amintire care nu mai plânge.

lângă adierea florilor din lunci.

Azi când adoarme foşnetul pădurii

şi ochii caută mereu seninul,

printre secretele claviaturii,

paşii nu-s pribegi, ocolesc suspinul

şi îmi aduc secunda picăturii,

când tu prin zâmbet mi-ai schimbat destinul.

SONET 7

 Am învelit în jur tot spaţiul pentru

împrejmuirea formei prezentului

şi-am căutat valoarea cuvântului,

dorind să-l ţin statuie într-un centru.

Cuvântul ne-aduce printr-o alertă,

regat de linişte sub zgomot mental,

păstrat mereu într-o cupă de cristal,

drept comoară de divină ofertă.

În ceaţă cuvintele sunt trâmbiţe,

chiar cauza suferinţei umane,

cu umbre pe albitele şuviţe.

Să nu mai sădim vorbe-n talismane,

încurcate fără rost printre iţe

şi zilele nu vor mai fi sărmane.

SONET 6

 Cu zvonul nostalgic al trecutului

privesc amurgul toamnei care apune

pe cer senin cu-o rază ce dispune

în secret clepsidra anotimpului.

Nu împing vârsta spre convalescenţă,

arborele vieţii nu-l fac rumeguş,

din tristeţe n-am făcut nicicând culcuş,

lumina cu flori o pun în cadenţă.

Zâmbet, pe cărările devastate,

pun pentru nebuniile extreme

şi cred că doar versul are dreptate.

Am strâns adevărul din teoreme,

dar am renunţat la absurditate

şi grădinile nasc flori mai devreme.

SONET 5

Parcă pluteam printre stâlpii neştirii,

atins de hoţia optimismului,

ascuns în regretele momentului,

cu-n murmur de tăcere-n taina firii.

Întunericul îmi părea cenuşă

zdrenţe de memorie fără nume,

unii împrăştiau în vise glume,

crezând că nu ştiu să-mi aleg o uşă.

Nu suntem conduşi de un destin uşor,

având clepsidre pe-un dor nemuritor,

cu un zâmbet al zilelor de viaţă.

Când tu singură priveai tristă pe geam,

taina iubirii o mai înţelegeam

şi zorii îmi aduceau o dimineaţă.

SONET 4

Dimineţile când cântau cocoşii,

mai venea din pădure un cuc solist

şi sătul de viaţa de nefamilist

îi trezea iute pe toţi somnoroşii.

Cu trilurile de privighetoare

adormea tăcerea întunecată

a nopţii  care lăsa aşteptată,

printre ramuri, prima rază de soare.

Cu bunica, lângă pendula mută,

citeam zilnic câte o rugăciune,

fiind convins că cineva m-ascultă.

Doresc viaţa fără amărăciune,

iar comorile din ziua trecută

noi să le păstrăm cu înţelepciune.