DRUMURI NEASFALTATE(1)

    Opresc cu amintirea un peisaj, o poveste de viaţă adormită în anii ce au trecut precum fulgerul dar mi-a rămas precum nodurile de la batistă ce le făcea tata când îl trimetea mama la piaţă. Este o undă de viaţă pe care nu o poate înţelege nimeni. Întotdeauna puhoaiele de cunoscători şi filozofi ocazionali cred că au capacitatea de analiza şi descâlci nodurile destinelor, însă niciodată se pare că nu vom înţelege nimic din această viaţă.

   Un băiat cuminte, Dănuţ, a cunoscut o copilărie frumoasă pe banii şi preocupare părinţilor săi, care îl îmbrăcau în bani, pentru că tatăl său era se zicea cel mai super croitor din oraş şi cosea la haine de tot felul, de te apuca mila văzându-i acele care umblau prin tivurile create precum automobilele de curse. Spun asta ca să se înţeleagă faptul că reveneau mereu de unde plecau şi avea tata o părere ciudată, niciodată nu îşi putea imagina de ce în viaţă te mai reîntorci unde ai mai fost.

   De învăţătură şi mobilarea minţii cu ceva elemente nu se punea problema deoarece părinţii nu aveau decât sapte clase, împreună, amândoi, dar convingerea că banii lor, într-o lume în care doar teoretic banii nu contau, vor face totul la propriu şi la figurat în soarta copilului minune.

   În ultima clasă de liceu, începe un adevărat spectacol în viaţa lui Dănuţ. Se îndrăgosteşte de o colegă, Smaranda, apare o mare bucurie în sufletul acestor îndrăgostiţi, dar amândoi erau sub supravegherea continuă a mamelor ca nu cumva să ajungă să facă prostii, cum ziceau ele. Mama fetei ştia, dar nu spunea nimănui că aveau pregătită plecarea din ţară, iar mama băiatului era speriată ca să nu intre copilul ei drag într-o familie care nu era nici măcar la nivelul unui croitor, vezi Doamne era numai cântăreţ de operă. Vacarmul a devenit superb în momentul în care au apărut actele de plecare a familei fetei în America de sud, unde aveau se pare o avere mare rămasă de la nu ştiu ce neam de-al lor care cu vreo patruzeci de ani în urmă era în zonă pe un vapor şi coborând într-un port s-a îmbătat şi nu a mai ştiut cum să se întoarcă acasă. Mama fetei era tare fericită că cel pe care îl moşteneau nu iubea pisicile, că de avea o pisică asta sigur îl aducea acasă. Au început pregătirile de plecare, se părea că iubirea eternă va putea fi rezolvată însă ofertele nu au fost deloc acceptate. Viitorii turişti au cerut familiei băiatului să-l lase să plece cu ei. Nici poveste. ,, Soacra” mare nici nu se gândea să-l lase pentru că spunea că şi la limba rusă Dănuţ a fost cam slab, deci nu va învăţa niciodată spaniola. Rezolvarea a fost magnifică, părinţii au găsit o soluţie bună care să fie agreată de iubiţeii tineri. I-au lăsat inainte de plecarea avionului să stea singuri într-o cameră de hotel două zile şi două nopţi, ca să nu uite unul de celălalt. Li s-a dat şi alcool aşa că de fapt ei nici nu prea îşi mai dau seama cum s-au despărţit.

    Un început de viaţă care din oferta disponibilă a destinului alege oarecum ilogic un sens inexplicabil, dar de fapt orice început are un pas. Toţi credem că pasul nostru e cel mai bun, dar regretul etern este că nu ştim nimic din ce trebuie să ştim.

    Un tânăr înalt, păr creţ, uşor rărit, fără mustaţă, buze senzuale, figură blândă şi cu cearcăne de om devotat alcoolului, avea o obsesie să aibă pantofii curaţi şi lustruiţi, pentru că zicea:după cum ai pantofii aşa calci în viaţă. Devine student la medicină, pentru că părinţii lui au dorit nespus de mult ca la adânci ani de bătrâneţe să primească pe patul de moarte un pahar de apă mai medical şi în momentul în care le-a călcat casa şi o posibilă viitoare noră, colegă de facultate a lui Dănuţ, totul părea în casa lor ca un sanatoriu cu cincizeci la sută stomatologie şi cincizeci la sută medicină generală. Nu durează mult prietenia, se face o nuntă de la care nu au lipsit nici specialiştii în farmacie, totul părea fantastic, părinţii fetei erau cofetari aşa că puteau îndulci proaspăta căsătorie mulţi ani. Dar, apare dezastrul clar al loteriei, tânăra pereche termină facultatea şi se face repartiţia locurilor de muncă. Pentru ei nu a fost cazul de alegere pentru că erau ultimii pe listă şi au trebuit să accepte ce a rămas. El a fost trimis în Moldova, iar ea în Banat. Nu au avut altă şansă. Se pare că atunci când i-a creat pe Adam şi Eva, Dumnezeu i-a spus lui Adam: Trebuie să te însori, alege o mireasă, o ai pe Eva.

    Căsătoria tinerilor medici era minunată, nu se certau decât de trei ori pe an cand se întâlneau, nu era nici internet, aşa era atunci şi toate au fost frumoase până a rămas ea gravidă. Soacra mare nu a înţeles cum de a putut să rămână gravidă la o distanţă aşa de mare şi le-a cerut să întrerupă sarcina că aşa ceva nu e posibil. Femeia, bineînţeles supărată a mers cu o lacrimă în ochi pe cărarea soacrei şi a făcut ceea ce nu vroia să facă niciodată, dar imediat a desfăcut căsătoria cu cel alături de care avea de împlinit gândurile frumoase ale tinereţii. El a rămas puţin surprins, s-a îmbătat de vreo cinci ori, iar când s-a trezit prima oară a înţeles că fosta lui soţie va pleca în străinătate pentru că i-a rămas o moştenire mare. Deci, spunea el, fiecare cu drumul său.       

POLITICA IUBIRII SAU IUBIREA POLITICII

     Mi-aduc aminte perfect. Da, se aplauda ţărăneşte, nu erau permise aplauze intelectuale pentru că tovarăşul spunea că îl batjocorim făcând aluzie la studiile sale. Alegerile organizaţiei de bază ale partidului au fost exact cum a prevăzut tovarăşul, nu mai ştiu cum îl chema pentru că era cam penibil şi pe vremea aia îmi plăcea mai mult de Pitagora.

   Nu ascultam prea mult ce se vorbea la sedinţe din două motive. Unul era că se nimerea să am întâlnire cu una dintre frumuseţile municipiului, care ne putând să valorifice sistemul meu muscular alegea câte un nemembru de partid fără un sistem muscular şi osos şi a doua zi analiza muncii lui mi-o făcea în prezenţa mea şi eram aspru criticat. Al doilea motiv era prietenia mea cu o mare personalitate, un om care a adunat într-o viaţă atâtea trăiri încât nici o sută de membri de partid nu au putut să le adune, bineînţeles şi din cauza ocupării timpului cu şedinţe. Omul ăsta era obsedat de faptul că locuia la etajul zece şi tot încerca să facă o socoteală să afle câte luni din viaţa lui va sta în lift şi câte aventuri amoroase pierde.

  

                                                   *****

   Doamna Stănescu era iubită de toţi vecinii şi nu înţelegea de ce are o atât de mare apreciere, în afara faptului că este proprietara imobilului unde locuiam. Îşi amintea mereu întâmplări din cărarea vieţii ei, nu le-a povestit decât după ce i-a murit soţul, spunea că nu era corect să spună lucruri ce i-ar fi făcut rău soţului care era bolnav de diabet şi avea tensiune. Această minunată doamnă spunea deseori că o viaţă întreagă a avut o aventură cu un medic care avea cabinet medical şi mergea cu soţul la cabinet ca să o consulte medicul. În cabinet intra numai ea şi o oră de iubire o învăluia în trăiri de o intensitate apreciabilă, spunea ea că avea impresia  că se află în spuma cascadei Niagara, pe care ar fi vrut să o vadă tocmai pentru a-şi dovedi afirmaţia. Ce era mai interesant, spunea doamna, era faptul că soţul, de fiecare dată când o aştepta în holul cabinetului, le spunea bolnavilor care îşi aşteptau rândul la medic numai vorbe bune despre medic. Era o dovadă a bunei înţelegeri şi a compatibilităţii spirituale ce au avut-o ei toată viaţa.

     - Stimaţi domni şi doamne să ştiţi că soţioara mea de ani de zile vine la acest doctor şi are o sănătate de fier, mergem acasă pe jos şi parcă zboară, este de bine dispusă, pentru că primeşte aici sănătate, spunea soţul.

 

                                                  

 

                                                *****

   La şedinţele de partid se stabileau strategiile de dezvoltare a proceselor tehnologice, viitorul automatizării sistemelor de producţie, informatizare activităţii economice. La luările de cuvânt erau câţiva membrii care cereau să îşi exprime punctul de vedere. Printre aceştia era şi tovarăşa de la arhivă care era foarte activă pentru că arhiva se inundase şi îi era frică să nu o dea afară din serviciu. Tovarăşa era şi iubita secretarului de partid, dar nu era voie să spună nimeni aşa ceva pentru că nu erau permise asemenea relaţii conform codului comportamental care ne-a fost prelucrat.

 

                                               *****

  Amicul meu nu era membru de partid. El spunea că atunci când sunt şedinţe de partid el are ocazia să-şi rezolve o aventură cu nevestele care îşi aşteptau, mai bine spus nu-şi aşteptau soţii. Amicul meu spunea că cel mai mult adoră serviciul celor care lucrează în armată şi au dese deplasări pentru realizarea aplicaţiilor militare. Soţiile coloneilor erau un set de bucurii. Avea el o întâplare pe care şi-o aducea aminte de multe ori când echipa lui de fotbal favorită pierdea meciul. Ştia că rezultatele sunt trucate dar avea o mare pasiune pentru trăirile emoţionale şi se făcea că nu-l interesează aranjamentele. Odată s-a dus la o iubită când tovarăşul colonel era într-o aplicaţie şi după o seară de iubire, amândoi fiind în pat, s-a auzit un zgomot la uşă. Coloneleasa, probabil că mai avusese asemenea întâmplări, îl bagă repede sub pat în pielea goală şi îi spune să stea aşa că se va găsi un moment ca să-l elibereze, să plece acasă. Nu s-a ivit nici un moment, a rămas sub pat toată noaptea, cei doi au avut o trăire de dragoste deasupra lui.A plecat dimineaţa după ce colonelul s-a dus la serviciu. Era foarte supărat numai pentru faptul că ea l-a întrebat pe soţ dacă o doreşte.

 

                                              *****

   Bunicul meu înainte de moarte mi-a spus că nu înţelege de ce se spune că viaţa trebuie să o trăieşti pentru a avea pe cineva care să-ţi dea un pahar cu apă înainte de a te duce pe lumea cealaltă. Dar zicea că nu va dezlega niciodată enigma cea mai grea a vieţii lui: politica este o curvă, sau curva este o politică.

PARALELE NEPARALELE

        Era atâta pace în lumea înmiresmată de blândeţea de neegalat a bunicii Maria. Copilăria mi-a fost un buchet de vacanţe lângă bunici alternativ cu zilele de şcoală. Toate mi-au părut câteva secunde care nu lasă în urmă prea multe privelişti, dar amintirile călăuzite de destin sunt diferite pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu ştia de ce bunica avea o deosebită consideraţie pentru cei care se numeau Florin. Primul ei băiat se numea Florin, apoi a venit o fată pe care bineînţeles nu o chema Florin, dar a fost Florica. Al treilea copil a fost băiat, bineînţeles l-a botezat Petru Florin, deoarece spunea dânsa sună foarte frumos. Probabil că avea o ureche muzicală pe care nu am sesizat-o atunci.

 

                                                               ******

- Viaţa mea mi-am considerat-o o simplă desfăşurare stranie, ştiam că mi se poate întâmpla orice şi oricând.De la primii ani de şcoală am simţit că nimeni nu ar putea să se furişeze între mine şi sufletul meu. Eram învăluită tot timpul de o mulţime de lucruri, nu prea apăsătoare sau importante. Aveam un zâmbet pe care vroiam să-l aştern cu iubire unui singur bărbat, dar ceva m-a făcut să nu mă amăgesc şi nu mă ducă mintea la agitaţii sufleteşti prea înflăcărate.

- Totuşi nu am înţeles niciodată de ce te-ai căsătorit la nouăsprezece ani? Ai vrut să faci părinţilor o bucurie, văzându-te aşezată la casa ta?

- Am fost convinsă că gestul căsătoriei este unul stingher, stângaci, un murmur inutil al vieţii şi pentru că eram virgină mă gândeam să mă ofer unui bărbat poate o fi ştiind el ce poate să facă din mine.

- De ce ai divorţat?

- Mă cunoşti de atâţia ani, eu nu am minţit şi nu am furat niciodată. Disperările de moment ale vieţii m-au făcut să lupt şi să-mi caut mereu lozul câştigător care nu mi s-a arătat niciodată. După câteva luni de căsătorie am simţit nevoia de a mă oferi şi altui bărbat, nu am vrut să-mi înşel soţul şi pur şi simplu într-o seară l-am rugat să mă înţeleagă şi m-a înţeles. Simplu, am divorţat.

 

                                                               ******

    Când au apărut nepoţeii, toţi credeau că aceştia vor fi fulgi de petale aşternuţi pe arborele neamului. Priveliştile din case nu erau ca de toate zilele. Toţi bănuiau că se va mai naşte un Florin, nimeni nu putea să stăpânească setea de atribuiri nominale a destinelor celor născuţi în familie. Astfel s-a format un puternic nucleu de verişori după cum urmează: Florin, Florin, Petru Florin, Florina Oana, Florin Gheorghe şi Florina. Toţi erau revoltaţi de naşterile familiei, nu aveau nici o şansă să se dezmeticească pentru că lacrima de blândeţe din ochii bunicii nu avea egal şi nici putere de contrazicere, chiar dacă privirile cocoţate în părul bunicii păreau să-i smulgă pletele albe. Ea avea o singură explicaţie: ,, ce poate fi mai frumos pe lume decât aşternutul de flori din viaţă.”

                                                 

                                                  ******

- Ai reuşit să realizezi ceva în viaţa asta? Te ştiu de mulţi ani, eşti o femeie frumoasă, ai un suflet deosebit şi nu înţeleg de ce nu te-ai hotărât, ca alte femei, să ai un copil, chiar fără a sta cu tatăl lui şi să ai bucuria de a te regăsi în copilăria, mai grea sau mai uşoară a unui suflet încă netulburat de relele lumii?

- Tu crezi că pe tine te înţelege cineva? Sau consideri că tu te înţelegi? Da, ştiu că nu e frumos să răspunzi cu o întrebare, dar chiar la anii mei nu-mi dau seama ce  e bine şi ce e rău în ce am făcut şi în ce voi mai face, sunt ferm convinsă că toată cunoaşterea pe care o încearcă omul este depăşită, este falsă, sau cine ştie poate impusă chiar de undeva pentru a ieşi lucrurile cum vor unii. Şi atunci am rămas să cred că numai plăcerile mele sexuale sunt cele care mă fac să simt că trăiesc. Acum câteva zile am avut şansa să cunosc un violonist care înainte de a mă săruta mi-a cântat ceva simfonie pe care nu o cunosc, pentru că tu ştii nu-mi plac decât romanţele şi canţonetele. Dar să mă crezi că după atâţia ani nu m-am putut gândi că un asemenea preludiu mă va face să rămân cu o aşa amintire plăcută.

- Mai ai ceva să-mi povesteşti?

- Gata. Întotdeauna îmi răpeşti câteva din momentele mele de plăcere cu întrebările tale fără nici un rost.

 

                                                              ******

 

  Bunicul a fost un om care îţi dădea sentimentul necesităţii prezenţei părinteşti în casa ta. Avea o vorbă caldă ca şi lumina veiozei când citeşti o carte şi simţi nevoia ca nerăbdarea soarelui să-ţi invadeze sufletul. A fost întotdeauna convins că familia este o insulă nemisterioasă şi camerele caselor noastre trebuie să fie mereu lipsite de întuneric. A murit la optzeci de ani. La cinci zeci de ani un medic i-a spus că este foarte bolnav de inimă şi ar fi bine să nu facă nici un efort că moare. Era foarte şugubăţ, îi plăceau glumele, dar uneori nu îţi dădeai seama dacă glumeşte. Cu câteva zile înainte de a muri era foarte supărat că moare deşi l-a ascultat pe medic şi de necaz a sărit peste un gard pe care îl mai sărise când a terminat şapte clase. După trei ani bunica împlinea şi ea optzeci de ani şi mare le-a fost mirarea celor de lângă ea când a apărut în casa ei un bărbat (nu pot nicicum să-l fac moş) care s-a prezentat ca fiind Florin, a fost plecat de şaizeci şi cinci de ani din ţară, a fost cel care a invitat-o pe bunica pentru prima oară în viaţa ei la dans în tinereţe şi doreşte să o ceară de soţie. Certurile din parlamente sunt fărimituri de nimic pe lângă ce a urmat în familie. Nu au lăsat-o pe bunica să îşi ,,refacă” viaţa. Bunica a murit singură în casă; găsită după vreo trei zile.

 

                                                               ******

 

- Îţi place cafeaua asta?

- Da, este foarte bună aşa cum m-am obişnuit să mi-o faci când vin la tine.

- Niciodată nu ţi-am cerut nimic. Avem această aventură de atâţia ani şi nu am înţeles niciodată un lucru.

- Întreabă-mă, poate pot eu ca bărbat să-ţi răspund. 

- Nu, eu ar trebui să răspund, dar nu găsesc răspunsul. De anii de zile am avut atâtea aventuri cu bărbaţi deosebiţi, cu tot felul de experienţe şi aşa mai departe…Nu am să înţeleg niciodată de ce cu tine m-am simţit întotdeauna cel mai bine…

MORTUL VIU

        O seară de vară, plină de năduf călduros, mă împinge pe o terasă lângă un pahar de bere şi un prieten din copilărie pe care îl ştiam un munte de muşchi, jucase ani de zile rugby şi acum îmi apărea o epavă ce nu mai vrea nimic. După câteva pahare de bere în loc de răcoare îl loveşte o înfierbântare destul de curioasă şi începe să spargă pahare, spunând că a auzit el că există o ţară unde la nunţi după ce distracţia este mai mare se permite să spargi pahare, în acest scop se lasă un spaţiu special pentru treaba asta, ori el cum nu se va duce niciodată la nunţi aplică acest ritual în cârciumile pe unde bea.

        Când era tânăr student şi făcea sport, a avut o mare iubire. O fată frumoasă se îndrăgostise de el şi viaţa lor devenise un poem cu rime ne mai întâlnite.

        Mama fetei avusese o viaţă interesantă, în tinereţe îi făcea curte un băiat, s-au certat într-o seară  şi a doua zi mergând la piaţă s-a întâlnit cu un prieten care lângă o grămadă de pepeni i-a făcut o declaraţie de dragoste şi au hotărât imediat să se căsătorească. Pentru biata femeie a început o viaţă de un paralelism nemaiîntâlnit, pe iubit îl iubea mai departe deoarece cu el a dorit să se căsătorească, iar pe soţ îl iubea pentru că el i-a fost mire. Acestei vieţi nu i-a rezistat decât amantul, soţul murind după  douăzeci de ani de căsătorie, pe patul de moarte i-a spus amicului meu să aibă grijă de fata lui, ce i-a fost singura mângâiere în viaţă şi era foarte mândru că ea avea părul blond ca al lui, amantul fiind brunet.

        Fata nu dorea să aibă destinul mamei sale şi mereu îi cerea amicului meu să nu o împingă spre un alt bărbat, dar nici de măritat nu s-ar fi măritat aşa de repede, pentru că viaţa este plină de probleme pe care le rezolvi foarte greu dacă eşti căsătorit.

       Erau o pereche interesantă, ea o frumuseţe blondă care era un simbol de logică bolnavă, iar el un munte de muşchi cu un portret destul de deviant de la perceptele clasice ale anatomiei, însă era rupt de gândul iubirii adevărate cu sclipirile veşnice de fericire.

       Într-o zi a găsit în cutia de scrisori, a iubitei, un plic în care erau aşternute de către un bărbat, un alt amant din ultima perioadă a blondei, câteva rânduri ce preaslăveau prestaţia minunată a fetei la ultima lor întâlnire. A ieşit bineînţeles o ceartă de pus în cartea recordurilor, mama fetei nu cred că este cazul să ne întrebăm cu cine a ţinut, iar amicul meu  a făcut cu ele o grămadă ordonată în urma căreia a intrat în puşcărie pentru un an calendaristic. Fata nu era lămurită de ce iubitul ei o acuza, pentru că nu a fost prinsă cu amantul ci numai cu scrisoarea. Probabil că se gândea la eventuale greşeli ortografice din text.

     După zilele de arest acel munte de muşchi a devenit un val de supărare, a crezut mai departe în iubire, era convins că totul a fost o întâmplare nefericită, dar alcoolul se pare că era singura sursă pe care o considera aducătoare de bucurii adevărate.

     A încercat să-şi refacă viaţa şi a cunoscut o altă femeie de data asta brunetă. Se pare că de dat asta iubita dorea nespus să întemeieze un cămin şi să aibă un copil. Au ajuns chiar la un consens şi au hotărât să facă un copil şi apoi să se căsătorească. Amândoi păreau o pereche de fericiţi de parcă ar fi fost cei mai mari câştigători la loto.

     După ce li s-a născut o fetiţă femeia i-a spus că nu se mai căsătoreşte şi că totul s-a sfârşit între ei, că ea şi-a dorit doar să aibă o fetiţă care să semene cu el, probabil la muşchi zic eu, că nu îi va cere pensie alimentară şi atât.

     Amicul când spărgea câte un pahar, de fiecare dată spunea că nu poate suporta să ştie că o frumuseţe de fată care seamănă cu el să stea cu o femeie care nu ştie ce este dragostea adevărată şi bineînţeles atunci el mai bea un pahar.

     Acest munte de muşchi a ajuns să fie izolat de prieteni, de toţi cei care îl înconjurau, dar cel mai supărat era când povestea de regretul că nici mama lui nu îl mai iubea şi nu putea înţelege de ce.

     Locuia împreună cu mama lui din pensia ei de fapt, dar el spunea că nu îi cere mulţi bani şi o respectă, chiar mai munceşte prin grădină.

     Într-o seară a băut peste măsură şi a fost dus la spital. Probabil expresia mort de beat nu este chiar întâmplătoare, dar probabil că amicul devenise numai beat de mort, pentru că a fost declarat decedat, mama sa fost anunţată imediat şi a doua zi a fost planificată autopsia pentru stabilirea cauzei decesului, parcă nu ar fi fost clar de ce s-a ajuns la spital cu acel fost munte de om.

     A doua zi pe masa de autopsie când medicul a încercat să-l deschidă amicul meu a sărit în sus, cum era de fapt şi normal, el fiind se pare numai beat de mort, aşa că a fost lăsat acasă.

     L-am întrebat cum a fost când a intrat în curtea casei şi mi-a spus că mama lui era foarte necăjită că a venit acasă. Se întreba ce va întâmpla, pentru că ea a dat un anunţ la ziar declarând că el este deja mort. 

IUBIRI ÎNGHEŢATE

      Într-o lume intens zăpăcită, plină de anotimpuri nelămurite, de neînţelegerea atât a geniilor cât şi a dobitocilor, trăirile sunt din ce în ce mai interesante. Un necitit total îmi explica odată că el are nişte viziuni şi prezumţii care ar dori să le împărtăşească, dar nimeni nu-l ascultă. Avea el o teorie care facea din viaţa fiecărui om o sinusoidă cu vârfuri şi văi, cu amplitidini diferite şi frecvenţe inegale. Destinul îţi dă aceste dimensiuni şi pe lângă asta poţi singur să îţi dezvolţi presrisul destinului, cu condiţia să înţelegi că atingerea unor piscuri de munte sau vârfuri de deal te conduce absolut sigur la trăirile date de abisuri sau văi mai puţin adânci. Viaţa fără urcuş şi coborâş nu are sens şi frecvenţa fenomenelor îţi dă trăirile mai rare sau mai dese, deci la un set de câţiva ani merită să-ţi pregăteşti programele aşa ca să nu-ţi pară rău că ai trecut de pomană prin lume.

    Era o seară plină de un senin aducător de căldură, fără explicaţii, toţi transpirau, deşi pe terasa restaurantului se servea berea de parcă eram la un concurs de popice. Mă durea o măsea, îmi răsfoiam catalogul amintirilor cu diverşi amici care aş putea să-i pun să mă scape de durere, cu sau fără menţinerea măselei. Deodată se aşează lângă mine un  tip destul de supraponderal ca să nu-mi sară în ochi şi avea o faţă plină de aburi, ceva între lacrimi şi transpiraţie. Mă întrebă dacă citesc cărţi şi i-am răspuns că acum nu citesc pentru că vreau să beau o bere. M-a obligat să-i ascult povestea vieţii….

    Am învăţat în şcoală pentru că ţineam să nu fiu depăşit de nimeni. Asta până la douăzeci de ani când am decis să-mi asfaltez singur drumul vieţii, nu am ascultat de nimeni niciodată, am făcut numai ce am vrut şi am fost mereu de neegalat. De tânăr eram convins că e mai bine să trăieşti cincizeci de ani nedormind, decât o sută de ani dormind noaptea. Am convingerea că şi după cea mai lungă noapte vine o zi, aşa că de cele mai multe ori din ameţelile gândurilor mele îmi alegeam cele mai năstruşnice căi de umplere a timpului liber. Eram dornic să fac toate sporturile. Am găsit o femeie care s-a îndrăgostit de mine şi mi-a cerut să o las să facă un copil cu mine, dar nu se va căsători cu mine pentru că sunt un ciudat unic şi vrea să aibă tot aşa un copil unic. A născut o fetiţă care semăna cu mine perfect, nu m-a lăsat să o văd niciodată, toată lumea era nelămurită pentru că nu înţelegeau de ce a făcut copilul cu un bărbat atât de urât ca mine. Era greu să le explice că în viaţă frumuseţea  este egală cu urâţenia.

    Am hotărât să mă căsătoresc şi am luat o femeie care să mă conducă, dar nici azi nu înţeleg cum de nu am reuşit. Nu a putut să facă un copil, deşi ar fi dorit deoarece era convinsă că se va despărţi de mine şi ar fi primit o pensie alimentară destul de consistentă pentru că eu munceam mult, ca să câştig mult, ca să pot face multe. Nu a ţinut căsătoria pentru că mă aşteptam să am o femeie care să mă înşele, să mă facă gelos, nu a fost aşa şi am părăsit-o. Atunci am hotărât să-mi iau doctoratul pe care nu l-am terminat.M-am îndrăgostit prima oară în viaţa mea de o puştoaică cu douăzeci de ani mai tânără ca mine, era cam urâtă şi eram convins că  mă va iubi numai pe mine. Aşa a fost până când m-a rugat să vindem casa mea şi să-l împrumutăm pe fratele ei care vroia să deschidă o afacere. A luat banii şi a plecat, am crezut că face o glumă ca să-mi dovedească mie că ţine mult la dorinţa mea de a avea o viaţă plină de evnimente, dar nu s-a mai întors. Am rămas să-mi fac meseria mea, sunt acum convins că meseria care o faci este bucuria vieţii.

   - Dar ce meserie ai? L-am întrebat aşa ca să mai spun şi eu ceva.

   - Stomatolog, mi-a răspuns şi apoi a băut un pahar de bere.

ÎNCEPUT CU SAU FĂRĂ SFÂRŞIT

       Cu neaşteptată amabilitate, deşi cunoscându-l destul de ursuz, fostul meu amic Anton a acceptat să conversăm lângă un pahar de vin şi să ne reamintim preocupările noastre din studenţie. Prima dată l-am văzut lângă lista celor admişi la facultate. Era înaintea mea pe listă, cu o medie de invidiat. Era supărat, spunea că merita o notă mai mare, dar eram totuşi bucuroşi de reuşita admiterii, eram tineri şi viaţa ne stătea în faţă.

      În primul an Anton avea o ţinută de fată mare care nu se lasă sedusă de nici o dizertaţie sclipitoare. Se pornise pe calea sportului, juca fotbal şi era convins că va fi foarte apreciat. Totodată prinsese mania jocului de pocker. Avea un joc unic, dacă prindea doi şeptari îşi dădea şi hainele de pe el pentru că spunea că trebuie să joci şeptarii deoarece nimeni nu se bazeasză pe ei.

      Pluteam în dulcea toropeală a aşteptării dialogului, nu doream să-l pornesc eu, stăteam amândoi în fotoliile de piele sorbind din vinul demisec din pahare.

      - Cum ai avut răbdarea să faci cinci ani de facultate? Mă întreabă el.Ştii că eu am amintiri mai intersante decât tine, pentru că eu am stat la căminul studenţesc, iar tu erai la bătrâni acasă. În anul doi pusesem pariu cu Dumitru, cred că îl mai ştii, că îmi iau toate examenele cu nota cinci, fiecare.La ultimul examen era bătrânul Nicoară şi după ce am răspuns a spus că-mi dă nota şase. Eram distrus, după ce aveam cinci pe linie, pierdeam pariul. L-am rugat pe prof să-mi mai pună o întrebare, dacă ştiu să-mi dea şapte dacă nu să-mi dea cinci. Bineînţeles că am răspuns cu ,, nu ştiu”. A ieşit un circ ce nu s-a mai văzut, dar până la urmă am reuşit să câştig pariul.

      Îl revedeam în faţa ochilor din anii acum deja trecuţi şi mă gândeam dacă să-l întreb de episodul când a fost dat afară din cămin.

       - Îţi aduci aminte faza când m-au dat afară din cămin ? (Mi-a ghicit gândul). Nu plătisem vreo trei luni pentru că pierdeam la cărţi.Am luat ceva haine pe mine şi mi-am făcut un culcuş într-un copac din faţa căminului şi seara ce să fac, m-am urcat în pom şi am încercat să dorm. Vine un miliţian, deştept foc şi mă întrebă ce fac acolo. N-am să înţeleg niciodată de ce nu şi-a dat seama că de fapt eu dormeam. M-a coborât din copac, a vrut să-mi scrie un proces verbal, dar ca să-l încurc am spus că mă cheamă Heidelberg şi nu am prea înţeles de ce m-a lăsat să plec fără ca să-mi dea nici o amendă. M-am dus apoi la un amic care tocmai  juca  cărţi, erau doar trei, am intrat şi eu, am prins de două ori careu de şeptari şi mi-am plătit căminul, am avut bani şi am dus-o bine o vreme.

        - Am ca un ecou gândul ce mi-a rămas din tinereţea noastră, când mi-ai spus o dată că toate drumurile duc către iubire cu împlinire.( Am scăpat aceste vorbe poate fără să vreau.)

        - Omul spune multe, dar şi învaţă. După ce am abandonat facultatea. Ai să-mi spui de ce am afirmat că omul învaţă? De fapt am abandonat-o tocmai pentru că învăţasem că e bine să nu faci studii prea elevate, nu au rost. Priveşte în jurul tău şi vei constata că am dreptate, cei bogaţi o duc bine fără şcoala care să-i surmeneze. După ce au bani, cumpără tot. Numai unii mai arată că nu ar avea studii. Eu am bani puţini, puteam să am mai mulţi dacă îmi mergea o afacere, atunci când am încercat să vând mercur, dar m-au prins şi am făcut puşcărie. Acolo e şcoala vieţii. Să ştii că nu toată lumea are noroc în afaceri. Mai pune un pahar cu vin !

        - Crede-mă am fost convins, în acele zile de primăvară a vieţii noastre, că îţi doreşti să ai un copil, să-l faci fotbalist. I-am spus lui Anton cu o oarecare emoţie, pentru că mi-a răsărit această idee legată de consideraţia pe care o duceam cu mine de la acel tabel cu note unde el era înaintea mea.

        - Curios, mă miră această întrebare, dar am să-ţi răspund. Tu nu ştii, am avut o mare iubire, după ce am lăsat şcoala pentru cei deştepţi. Era o fată deosebit de frumoasă, am iubit-o vreo doi ani, am dorit să-mi fac o familie, dar mi-a spus odată că se căsătoreşte cu un medic ginecolog. M-a rugat să o înţeleg că nu pentru sex se căsătoreşte cu medicul, eu sunt mai bun decât el dar nu ştie de ce are o mai mare atracţie pentru el. Singura fiinţă care a fost alături de mine a fost soacră-mea, care era săraca văduvă şi mai dormeam câte o noapte cu ea în pat când era iubita mea de serviciu. Voi rămâne mereu cu o părere bună despre soacre, s-o fi văzut pe aia cum a certat-o pe fata ei care a renunţat la mine. Dar să ştii că m-am săturat de chestionarul tău. Tu ce margini de orizont cu reflexe de bucurie ai avut în viaţă? Nu-mi răspude că îţi răspund eu! Ai muncit ca un prost, nu ai reuşit să strângi nimic, ai fost furat şi acasă şi la serviciu, ţi-a plăcut să bei dar tot timpul te-ai reţinut şi făceai pe deşteptul că tu ştii să te opreşti. Ai fost casătorit de patru ori, pe tine te-au părăsit patru iubite, pe mine numai una. Aşa, mai pune un pahar ca să pot termina. Ai trei copii, care nici nu vor să ştie de tine, deşi tu ţii la ei, dar azi vorbeşte numai banul. Eu închei, cu bani puţini, beau doar cât mi se cuvine, din ce am, se pare că bem la fel, deşi tu ai facultatea terminată şi eu nu.

    Am rămas aiurit în linştea ce se lăsase din nou, fără nici un gând am mai turnat câte un pahar de vin, rumegând în sinea mea cele întâmplate. M-a cuprins apoi o tihnă fără sfârşit, am ridicat capul şi am plimbându-mi privirea spre Anton, i-am citit visul adormit alături de el, cel care începuse să sforăie în fotoliul unde stătea.

ÎN CER ŞI PE PĂMÂNT

            Avionul zbura la o înălţime care speria călătorii, totul părea o aterizare pe un nisip mişcător, doar frica de nenorocire parcă a cuprins întregul avion, dar imediat nişte zgomote au început să anunţe un sfârşit. Oare ce fel de sfârşit?…

                                                   ……

           Cu mulţi ani în urmă, fără să vreau mi-am acoperit tinereţea cu primul tablou de iubire, undeva pe un vârf de munte am găsit o fată care îşi făcuse o entorsă şi nu mai avea putere să coboare dinspre piscuri spre nebunia lumească. Am ajutat-o, aducând-o ca pe un bibelou de porţelan, până la hotelul unde trebuia să se întâlnească cu părinţii ei. Nu pot să-i uit privirea ochilor ei, un amestec de durere cu iubire, o dorinţă de a nu mă părăsi cu cea de a ne revedea. Sărutul de despărţire ne-a obligat să ne scriem scrisori trei luni de zile, am terminat şcoala şi am fost repartizat în oraşul ei.

            Toate iubirile sunt un joc de rime ale unui centru din dreptul inimii, am cunoscut oamenii, care nu erau bolnavi cardiaci, ce au avut frumoase poveşti de dragoste şi spuneau că iubirea le-a păstrat sănătatea. Zilele de reîntâlnire cu iubita mea din munţi au fost minunate, am umplut secundele cu zâmbete acordate pe armonii de nedescris. Atunci nu am realizat  că într-o relaţie interumană, fie între o femeie şi un bărbat, sau chiar între prieteni, unul dintre fericiţii cuplului este de fapt un acceptor al ataşamentului celuilalt, deci şi în relaţia sufletească se sădeşte puternic un egoism ascuns. De multe ori cupluri de mari iubiri se despart şi doar atunci îşi dau seama că de fapt numai unul dintre cei doi a iubit, celălalt a fost  un acceptor şi a încercat până l-au ţinut puterile să nu piardă ceva ce nu a meritat niciodată.

           De câte ori văd mirese mi-aduc aminte de stropii de imaculată iubire ce i-am aşternut pe zâmbetul acelei minuni pe care soarta mi-a transmis-o în parcursul cam neasfaltat pe care a urmat să-l parcurg.

                                             ………..

           Avionul avea circa patruzeci de oameni, erau nişte zgomote, nu le pot spune surde pentru că se auzeau, însă parcă nu-mi venea să recapitulez episoadele vieţii mele, eram încă tânăr şi se mai putea trăi, ziceam eu. Mai aşteptam.

                                             ………

          Nu pot să înţeleg de ce soacrele dezleagă iubirile numai după nuntă, nu înainte de nuntă. Ce mult le-am iubi dacă le-ar dezlega înainte, dar se pare că aşa cum sunt ele nu pot fi agreate prea mult în zona centrelor emoţionale ale ginerilor. Am auzit de la nişte prezicători că nu peste mulţi ani căsătoriile se vor face numai pentru a moşteni averi, pentru că vor pieri inutilele secvenţe de pasiuni sentimentale, oamenii vor fi foarte preocupaţi de politică, terorism şi probabil meciuri de fotbal jucate cu porţile închise pentru a opri actele de vandalism.

          Era să uit că vorbeam de marea mea iubire, numai a mea. După ce ne-am căsătorit, am avut o mare bucurie fiindcă soacra mea se purta deosebit de tandru cu mine, socrul meu fiind decedat din cauze care doar azi le înţeleg după ce mi-am luat doctoratul în divorţuri cu perechea formată din minunea sufletului meu şi maică-sa.

          Totul a durat o secundă de câteva luni, până când am aflat că am fost agreat ca ginere pentru că soacră mea aflase că voi moşteni o avere foarte mare, dar nu eram eu acela pe care îl aşteptau, l-au înjurat pe tata că nu mi-a lăsat nimic moştenire şi au hotărât că minunea lumii, mireasa sufletului meu este bine să divorţeze, pentru că mai are timp să-şi refacă viaţa. Supărarea a fost mai deosebită pentru ele că s-au gândit să facă un copil, ca să-mi ia pensie alimentară, ca să nu plec numai aşa de ochii lumi din casa lor, dar mireasa sufletului meu nu mai putea face copii pentru că a umblat mult timp cu buricul gol ca să i se vadă un cercel pe care-l primise de la o bunică la care ţinea foarte mult şi avea ceva complicaţii pe care nu le-am înţeles.

                                              ……….

         Avionul era la o înălţime de circa o sută de metri. Eram convins că pericolul la care eram supuşi toţi cei patruzeci de oameni, nu ne va distruge pa toţi. În viaţă o cauză poate aduce un sfârşit funcţie de tăria ei şi de norocul celor expuşi. Dar atunci am realizat prima dată în viaţa mea că totul depinde şi de puterea de a lupta cu destinul. Viaţa e plină de tâmpenii şi dacă le ştii evita poţi răzbate.

         Nu a trecut mult şi din cei patruzeci unii ţipau iar alţii tăceau. Dacă ţipi la o disperare, nu ai puterea să taci pentru a înţelege. Dacă taci nu îţi faci remarcat sfârşitul. Mi-am adus aminte că odată când am început să joc rugby, un bun antrenor mi-a spus că în grămadă să mă fac mic, să nu aibă duşmanii ce să lovească iar capul trebuie să mi-l ţin în braţe ca să nu-mi stric frumuseţea.

        Şocul a fost groaznic. Am ajuns tăvălit printre scaune lângă uşa avionului, încet mi-am revenit parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, am vrut să ajut pe o doamnă bătrână pe care nu o cunoşteam, dar m-au luat imediat nişte apăruţi în avion, m-au bănuit că vreau să fur ceva, dar m-au iertat când le-am arătat biletul de avion. Au spus că nu este necesar să mă ducă la spital pentru că se pare că am trecut cu bine şocul.

DUPĂ CEA MAI LUNGĂ NOAPTE VINE O ZI…

     Şoseaua era plină de denivelări, cu săgeţi indicatoare pe care nu le respecta nimeni. Am trecut peste hârtoape şi am oprit maşina în mijlocul unei zone înmiresmată de un aer curat, mângâiat de un vânt de primăvară trecută. Eram alături de un prieten pe care nu-l mai văzusem de câţiva ani. Am scos din maşină o măsuţă cu două scaune pliante pe care le-am aşezat de parcă ne-am fi grăbit să facem o partidă de table. Am adus cu mine naiul pe care mi-l dăruise cu mulţi ani în urmă un geniu de neegalat, am învăţat să cânt singur câteva melodii şi nu am cântat niciodată nimănui, pentru că aşa am eu o idee fixă. Am hotărât să-i cânt lui Ion câteva cântece pentru că ştiam că tot ce este de suflet îl impresionează plăcut. Cu ani în urmă un prieten, profesor de muzică era foarte supărat când auzea pe cineva spunând ,, instrumente de suflat”, întotdeauna îl certa şi cu un zâmbet unic îl corecta spunând: ,,instrumente de suflet”. Sub privirea rămasă în străfundurile memoriei, Ion mă asculta uimit cum aruncam stropii mei de suflet în portativele ascunse ce au coborât din tuburile naiului.

    - Ai terminat bine, se vede că nu ai mai exersat, dar am admirat pasiunea ta pentru nai. Am o convingere că muzica în general, dar cu deosebire interpretările la nai, flaut, taragot sau trompetă sunt drumuri către divinitate, încărcări energetice extrordinar de interesante.

    - Eu am trăit cu această discretă nuanţă de credinţă. Am dorit mereu să nu mă joc cu lucrurile sfinte, să nu le iau în răspăr sau să glumesc pe seama lor. Am vrut mereu lumina, uragane de lumină am aşternut pe căile mele.

    - Greşeşti, nu poţi neglija ceva ce există lângă lumină şi are frumuseţile egale cu ale luminii, acesta este întunericul. Chiar drumul către divinitate este o căutare de lumină printre umbrele întunericului. Trebuie să primim lumina şi să o folosim pentru curăţarea întunericului care îl avem. Din întuneric se face lumina şi din lumină întunericul. Totul depinde din ce unghi priveşti această minune a creaţiei şi dacă  te vei afla în locul cel mai potrivit al momentelor de meditaţie.

    - Te-am adus azi aici, deoarece ştiam că acum douăzeci şi  trei de ani ai fost într-o moarte clinică şi spuneai că ai renăscut după această experienţă.

    - Una dintre greşelile umane este că singura durere care nu doare este a altuia. În acest mod evităm cu ostentaţie cerinţa înţelegerii căilor de cunoaştere cele mai potrivite. Este adevărat că am avut un pas în lumea care ne aşteaptă pe toţi, dar am rămas cu o idee ciudată pe care parcă o înţeleg mai bine cu cât trec de clipa de acum mai mulţi ani, sunt sigur că am murit când ne-am născut şi ne vom naşte când murim.

   - Am avut întotdeauna un sentiment straniu de admiraţie a faptului că mereu pui contrastele faţă în faţă. Era evident pentru mine că există aceste contraste, dar tu ai fost mereu adeptul mediei, al acelei căi de mijloc în oricare împrejurare.

  - Da, am căutat întotdeauna să nu mă depărtez de calea spre divinitate. După părerea mea trecerea prin stările de bucurie sau de durere, în ambele cazuri îţi dă un sentiment straniu de uşurare, ceea ce ar însemna de fapt căutarea căii pe care o ai de fapt de parcurs. Fiecare căutăm să ne ridicăm destinul pe una dintre căile care le considerăm cele mai bune şi benefice, nu acceptăm agonia gloriei şi greu ne lăsăm conduşi spre echilibru.

 - De ce susţii mereu echilibrul? Lumea nu este făcută spre o firească creştere? Uite, de exemplu eu care am îndrăgit matematica am fost adeptul plusului, a creşterii spre infinit, nu sunt de acord cu pierderile, cu minusurile, aş dori să văd totul spre perfecţiune, fără alt orizont.

 - Voi aţi stricat matematica de acum trei mii de ani.

 - Ei! Asta-i culmea, cum era acea matematică acum trei mii de ani şi cum am stricat-o?

 - Aţi întortocheat-o peste măsură, se ghicesc tot timpul noutăţi care omoară lent şi sigur logica, iar minusul este un semn superb al căii spre zero. Aici este calea care trebuie să o accepţi, zeroul.

 - Chiar nu mai înţeleg nimic. Adică trebuie să accept nimicul ca perfecţiune?

 - Întradevăr, nu înţelegi. Nu este vorba de nimic. Este vorba de echilibru, de cale de mijloc, fără meandre şi fără alt drum în afara celui care îţi este destinat. Nu neg, cu un val de duioşie, existenţa asfinţitului ca o rază de soare strecurată pe o petală de floare care nu se mai deschide, dar noi ne facem din păcate acest asfinţit.

 - Mă simt o pagină îngălbenită de manuscris pe care ai pus azi alte gânduri şi socoteli. Cât de adevărat îmi pare acum faptul că din clipa când ne naştem nu ştim cât oxigen să folosim ca să nu ne ardem celulele din corp. Nu ştim şi poate nu vom şti niciodată să luăm în viaţă numai ce trebuie să luăm, să atingem perfecţiuni prin acel fantastic zero. Dar totuşi, acum te dau gata! Spune-mi pentru iubire unde este echilibrul? Ai cumva o medie între iubire şi ură?

 - Greşeşti. Iubirea este numai iubire, nu are aversiune şi nemărginirea ei este cea care ne aduce toate fericirile şi ne face poteca spre adevăratul infinit.

   Am sentimentul că se mai termină un act din piesa vieţii mele. Stăm ca doi actori aşteptând aplauzele unor spectatori care se pare că au părăsit sala. Se aude un murmur de apă din râul care ne trimite un zâmbet, undeva în vale se aud clopotele bisericii. Amurgul pare o cortină ce ne conduce spre echilibrul luminii cu înserarea. Vine o noapte, plină de întuneric, aducătoare de vise şi atât. Însă totuşi şi după cea mai lungă noapte vine o zi.

DRUMURI DREPTE?

 Cât de interesantă este cărarea vieţii şi cât de absurde sunt abaterile de la logica convieţuirii noastre pe acest pământ pe care am fost trimişi pentru un rol într-o dramă sau poate  tragedie dar cu siguranţă ne entuziasmează substratul de comedie care ne umple paharul.

      Copil fiind am aflat cu stupoare că unu plus unu fac doi, dar apoi am rămas surprins de neglijarea acestui adevăr în viaţă. Am aflat odată când eram mic că va veni  sfârşitul lumii prin apocalipsă şi nu-mi venea să cred că se poate repeta potopul pentru că sunt vapoare şi oamenii le-ar folosi în caz de creştere a nivelului apelor, iar prin incendiu nu ar fi posibil sfârşitul pentru că sunt pompieri care trebuie să stingă focul deoarece pentru asta sunt plătiţi. Atunci am avut un gând care mi-a spus că oamenii în dorinţa lor de a face mult şi multe vor uita să facă ceva pentru menţinerea vieţii pe pământ şi vom pieri cu toţii fără să ne dăm seama.

       Viaţa este o alergare într-o cursă mai lungă sau mai scurtă, o cursă de unul singur care nu are nici câştigător nici perdant, te aplaudă toţi la plecare în această cursă şi la sfârşit te plâng, poate, unii la sosire.

        În copilărie am avut un prieten care a trecut prin viaţă ca o picătură de rouă pe o frunză curată, nu a avut nici o problemă care să-l supere, nu şi-a făcut griji, toate secundele vieţii i-au adus zicea el numai bucurii, nu a avut nici o boală, nu a fumat, nu a consumat alcool, dar a făcut un cancer pulmonar şi a murit în câteva săptămâni, la o vârstă de patruzeci de ani. Înainte de a muri a spus că toată viaţa lui a fost un dezastru.

        Într-o seară am cunoscut un om, care la un pahar de vin, a început să-mi povestească o viaţă plină de  evenimente care m-au fascinat şi m-au determinat să-i descriu întâmplările spuse de el, l-am întrebat dacă viaţa lui a fost un dezastru şi mi-a spus că nu, este  convins că destinul te macină dar te şi învaţă să treci printre jaloanele soartei.

                                                             ***

        Am fost un copil care am dorit să aduc părinţilor mei recunoştinţă pentru ce au făcut pentru mine şi în primul rând am muncit şi i-am ascultat ca să nu-i supăr niciodată. Sunt sigur că legătura cu divinitatea se face prin trupul şi sufletul părinţilor care te-au adus pe lume şi calea spre divinitate se face prin iubirea pentru părinţi, dar mai ales pentru mamă. Tata îmi spunea deseori că seamăn cu el, dar când îl supăram spunea că seamăn cu el, dar şi cu tata. Această glumă îi dădea un zâmbet de neegalat.

         Mama şi tata au avut o viaţă grea, dar iubirea şi înţelegerea lor a fost superbă şi nu aş fi crezut niciodată ca să trăiesc alte momente de trăire decât cele care le-am văzut în casa lor.

       Odată copil fiind, în curtea unde locuiam, am auzit prima oară o poveste de iubire ciudată după ce a murit un bătrânel plin de bunătate şi respect care mă învăţa tot timpul să  fiu bun cu cei din jur pentru că doar aşa poţi să fiu şi eu iubit şi respectat de cei apropiaţi.

      După moartea lui, soţia sa, doamna Valentina povestea într-o seară câtorva vecine din curte că ea a avut toată viaţa un amant, medic, dar soţul ei nu a aflat niciodată. Se

                                                      

ducea cu soţul la cabinetul medicului şi în timp ce soţul o aştepta în hol ea trăia clipe de neimaginat cu iubitul ei. Ce mi s-a părut interesant din descrierile ei a fost faptul că de multe ori ea auzeau afară discuţii între bolnavi care se interesau dacă domnul doctor dă tratamente bune bolnavilor şi imediat soţul ei spunea că de ani de zile doctorul o ţine pe soţia sa într-o stare de sănătate de nedescris.

      - Să vedeţi măi fraţilor, spunea soţul, când mă duc cu soţia mea spre casă, câtă bucurie şi cât zâmbet are în privirea ei, care acasă este plină de tristeţe.

      Şi n-am înţeles niciodată de ce această doamnă a trăit cu cincisprezece ani mai mult decât soţul ei.

                                                       ***     

      Tumultul valurilor care spală cărarea vieţii este de-a dreptul interesant. Unii avem această cărare dreaptă, cu simple meandre, fără urcuş, alţii avem potecile împletite cu întâmplări incredibile, cu urcuşuri grele, dar cum orice munte are şi  o vale diferenţa  de relief se transpune şi în orarul şcolii de viaţă. Dacă ştii să treci punţile grele se pare că ai şansa de a culege şi petale de bucurii, uneori poate mai multe decât a celor din categoria de viaţă senină.

      Am cunoscut un medic cu momente de trăire de neconceput; acestui om soarta i-a dat numai clipe de restrişte iar el a ales bucuriile doar din binele care l-a adus semenilor lui.

      Fiind medic tânăr a avut un caz deosebit de grav, un copil pe care l-a operat era în stare gravă şi a stat lângă el două zile şi două nopţi, iar colegii l-au rugat să plece acasă promiţând că-l vor suna la telefon dacă va fi cazul. Ajuns acasă a rugat-o pe soţie să îl trezească dacă sună de la spital cineva, explicându-i cazul pe care îl are şi  s-a culcat. Copilul a intrat într-o stare gravă, cei de la spital au telefonat, soţia a ridicat telefonul, a răspuns că nu poate să-l trezească pe soţ, dar când acesta s-a trezit şi a aflat nenorocirea şi-a luat o valiză de haine şi a părăsit casa pe care el spunea că şi-a dorit-o aducătoare de clipe pline de bunătate.

      Alături de acest om mi-am petrecut câteva clipe de viaţă minunate, avea un sat pe care îl îndrăgea şi cum ajungea acolo câteva ore le petrecea alături de cei din sat ce veneau să-l vadă şi să-i ceară ajutor pentru junghiurile pe care le simţeau, dar cel mai mult îi aprecia pe cei care îi explicau cum au luptat singuri să-şi vindece boala. A avut şansa să citească foarte mult şi avea nişte tratamente, pe care le aplica şi nu voia să le spună nimănui.

       Aici multă vreme nu l-am înţeles dar avea şi el explicaţia lui, a fost arestat politic pentru un zero chicit de un individ care nu merita de la viaţă nimic şi nu am să înţeleg niciodată de ce se nasc pe lume jeguri care fac carieră şi averi prin a face altora mult rău şi chiar de a aduce moartea celor care nu o merită. L-am întrebat odată de ce nu îşi creşte un urmaş pe  care să-l considere un copil căruia să-i lase avere tratamentele sale, dar mi-a spus că, în acel moment, nu are încă faţă de oameni sentimentul că ei ar fi dorit să-i aducă un strop de iubire adevărată, peste câte rele i-au făcut lui.  

      

 

                                                                        

 

          Odată acest medic a găsit într-o carte un tratament pentru vindecarea impotenţei sexuale timpurii şi a avut ocazia să-i facă unui tânăr o operaţie care să-i vindece o asemenea boală. A convenit cu tânărul modul de realizare a operaţiei, aceasta fiind prima la care se angaja şi după ce a terminat tratamentul se gândea cum să verifice eficienţa actului medical. În spital era o asistentă foarte dispusă de a avea aventuri amoroase cu oricine şi i-a cerut părerea ei pentru a-l verifica pe băiat. Acceptul a fost necondiţionat, dar s-a gândit atunci bietul medic că ar fi bine să ceară acordul secretarului de partid pentru a nu avea probleme de serviciu pe care le detesta. Nu a primit aprobarea, bineînţeles, întrucât partidul comunist nu poate promova prostituţia.

          Verificarea a făcut-o băiatul în afara spitalului, a fost totul perfect, dar medicul  care a adus sănătate cu toată priceperea sa multor oameni, nu a putut să înţeleagă niciodată de ce femeia respectivă făcea amor cu oricine, membru sau nemembru de partid şi nu i s-a dat voie să-l încerce pe băiatul căruia i se adusese o vindecare unică.

         Nu am spus nici un nume referitor la acest medic, pentru că el avea un crez greu de găsit la mulţi semeni, vroia să lase fapte bune în urma lui, nu statui, diplome sau titluri.

         Acest om a avut toată viaţa un şofer care îl transporta cu maşina, dar după o vârstă a dorit să facă şcoala de şoferi. Îmi spunea că nu înţelege de ce conducătorii maşinilor  iau curbele pe şosea întotdeauna, el de multe ori are tendinţa  de a merge tot înainte ca şi cum ar neglija drumul strâmb. După ce a dobândit carnetul de conducere a suferit un accident, într-o curbă a parcurs drumul drept aşa cum a făcut toată viaţa, fără să accepte meandrele destinului şi a murit. A dus cu el câteva secrete pe care nu a apucat să le transmită nimănui, pentru că atât cât a făcut umbră pământului nimeni nu a ştiut să scoată în evidenţă valoarea reală a acestui om.

COBORÂŞUL FĂRĂ URCUŞ

      Paşii  trec printre crengile căzute pe cărarea care duce către vârful muntelui. Ascensiunile se fac fără ca drumeţii care s-au angajat pe cărare să vadă mai mult decât puritatea uitată a naturii. Mai mult chiar, cei ce urcă pe culmi sunt consideraţi depăşiţi. De cele mai multe ori singuraticii sunt cei ce fac ascensiunile . Sunt ei neînţeleşi pentru că sunt singuri, sau sunt singuri pentru că sunt neînţeleşi?

     Un trecător pe cărări montane mută abisul pe culmi, îmbracă frunza de stejar şi măreţia bradului cu mângâierea bucuriei date de sudoarea urcuşului.

 

                                                              ***

 

   ­- Am fost convinsă că va veni ziua când vei înţelege că iubirea este foarte importantă pentru familie şi aş vrea să te întreb ceva, dacă îmi permiţi!

   - Poţi să mă întrebi ce vrei, sunt puţin învăluit în problemele mele de serviciu şi sunt chiar curios să văd ce te-ar interesa.

   - Scurt, ai amantă ?

   - Da, recunosc, nu mă aşteptam la asta. Dacă am să-ţi spun că am este rău, dacă spun nu tot aşa, în cazul ăsta prefer să nu dau nici un răspuns.

   - O cunoşti pe Livia, colega mea de serviciu?

   - Desigur, dar acum mă faci de-a dreptul curios. Care-i problema?

   - Să ştii că nu îşi înşeală soţul şi dacă ai dori o relaţie cu ea ar fi dispusă să se înţeleagă cu tine.

   - Acum chiar că nu mai înţeleg nimic,femeia asta s-a îndrăgostit de mine şi eu nu mi-am dat seama?

 

                                                                 **

 

     Acest minunat singuratic se învăluie în mireasma pură a acelor de brad, lângă simetria de neatins a stropilor din apa de izvor care pleacă condusă de o lacrimă spre locuri unde nimeni nu mai înţelege diferenţa dintre un pustiu şi o floare.

     Trilurile corului ascuns între ramuri, aduc un gând de curiozitate pe care de fapt acest călător o cunoaşte. Vrea să retrăiască simfonii pe care le-a mai ascultat. Caută numai un simbol de puritate care spune că nu crede să existe decât pe crestele de munte, pe drumuri cu urcuşuri.

 

                                                                ***

 

      - Greu poţi să înţelegi, măi omule!

      - Da, aşa cum îmi spui, dacă nu-şi înşeală soţul ce rost are să caute un amant?

      - Am spus că nu-ţi înşeală  soţul ca să fii sigur că nu va avea altă relaţie şi nu te va îmbolnăvi.

      - Nu mai pricep nimic pe lumea asta!

      - Stai, să-ţi explic eu. Ştii foarte bine că avem salariile foarte mici şi trebuie să facem ceva să ne ajungem şi noi. Femeia asta vrea să aveţi o relaţie de iubire ca să-i dai şi tu cinci sute de euro pe lună. Acum ai priceput.

      - Nu mai pricep nimic pe lumea asta! Spune-mi dacă tot ai pornit discuţia asta, de ce nu te-ai oferit tu pentru o relaţie atât de frumoasă ca şi cea pe care mi-o propui pentru Livia?

      - Chiar că nu înţelegi nimic pe lumea asta! Să afli de la mine că eu am un prieten care este foarte bogat şi îmi dă opt sute de euro pe lună, iar dacă mai am nevoie , mai primesc.Aşa că eu îmi ţin toată familia mea, soţul nu are serviciu şi avem totuşi tot ce ne trebuie în fiecare zi.

 

                                                                    **

       Acolo unde stâncile au supravieţuit, s-au format locurile apropiate de măreţia muntelui  de unde poţi privi haosul văilor, haos ce stinge ecoul şi adună vacarmul fără forme a vorbelor aruncate fără înţeles.

       Călătorul singuratic ajunge pe un platou pe care se continuă drumul parcurs până acum, se vede o săgeată pe care doar el o înţelege. Undeva apare o cabană, mai are de mers două ore. Vântul şuieră lângă paşii săi, pietrele din drum parcă vor să-i spună ceva.

       Când se apropie de cabană simte dorinţa de a nu se opri. Este ziua sa de naştere şi a ales, azi, această călătorie ca pe un cadou pe care să-l culeagă singur din cărările de munte.

       Din faţa cabanei zboară spre el zâmbetul soţiei şi strigătul unui puşti:

       - La mulţi ani tată!