Pe umbra tăcerii răsăritului
dorm ochii care nu văd raza de soare
lovită de aripa pescăruşului
căutând zadarnic praful stelar.
Ochii tăvăliţi în întuneric
confundă raza soarelui cu umbra
oglinzilor unde şi-au amestecat
visele răfirate cu orizontul.
Ochii fără memoriile cetăţii,
nu pot prevesti fulgerele albe,
pentru pomenirea viitorului
născut din rădăcini adevărate.
Din strălucirea tristă a norilor
aduc o lumină pe brazda arsă
de pleoapele ochilor care nu văd
lumina candelei născută-n stele.
Prin gândurile mele puse în amurg
îmi ascund cuvintele printre petale
unduind în mireasma de flori albe
care vestesc răsăritul primăverii.
Depărtările parcă devin înguste
şi timpul trecut e atins de uitare,
în contemplarea câmpiilor tremurând
lângă misterul zăpezii adormite.
Florile caută sclipirea stelelor
şi clădesc ele singure curcubee
sub tremurul glasului de ciocârlii
strângând şi culorile înmiresmate.
Florile au înţelesuri neînţelese
şi lasă moştenire reînvierea,
ne ţin întrebările fără răspuns,
iar visul lor nu-l vom citi niciodată.
Florile ştiu cât lucrează rădăcina
şi-au frică de moarte pe-un drum necunocut,
dar când doresc stâncile atinse de nori
ele rămân o statuie peste amintiri.
Florile aruncă miresmele toate
precum un ecou de vers fără tăcere,
care colindă lumea ca un bumerang
văzând că printre rătăciri nimic nu piere.
Florile ne cer limpezimea gândului
speriat că moartea nu poate învinge,
ştiind că misterul petalelor sale
adus de rouă nu se poate atinge.
Florile nu îşi tulbură clepsidrele
printre singurătăţi nepotolite
şi în mreaja ascunsă între petale
ne ţin lacrimile cu iubiri învelite.
Pe cărarea singurătăţilor
nu se vor pune lumini niciodată,
ziua va rămâne o noapte uitată
cu vise-speranţe tremurătoare.
Pe cărarea singurătăţilor,
gândurile ascunse-n avalanşe
se ridică în norii fără roua
chemată pe nisipul sufletului.
Pe cărarea singurătăţilor
se pierde tremurul stropilor de izvor,
în ochii iluzorii plini de lacrimile
aduse de frumuseţile înşelătoare.
Pe cărarea singurătăţilor,
dacă aşterni un mugur pe-o scânteie
din voalul mătăsos al iubirii
noaptea lungă va naşte iarăşi o zi.
Ochii nu mai caută iluzii
în visul tremurător de seară
care-a dezgheţat apa de munte
şi ne-a mai sădit o primăvară.
Şi ochii văd tristeţea nucului
uitat la marginea unei livezi,
aşteptând o ploaie ca mireasă
adusă de nori născuţi din zăpezi.
Dar ochii ne citesc cuvintele
şi răspund cu lacrimi înţelese
doar pe potecile liniştite
de mireasma florilor neculese.
Ochii nu mai caută iluzii
şi ne ţin viaţa pe un simplu joc
dar nu răspund la o întrebare:
ce rost are munca fără noroc?
Se fac din evenimente gânduri,
se vând gânduri fără orizonturi,
se ard gânduri care mai au lumini
şi se spânzură gândul răsăritului.
Caut un mugur viu într-un izvor
şi când îl aşez pe un gând banal
mă întreb ce trebuie să facem
să nu murim mereu fără un final.
Dimineţile ţin printre gânduri
razele de soare şi de lună,
dar nu le înţelegem niciodată
deşi ele stau uneori împreună.
Ascult ecoul unui gând în somn,
cu dorinţa de trezire seculară
şi caut seminţe de muguri vii,
pentru a ţine pe-un drum o comoară.
Lângă uşa ce ascunde amintiri
aştept o primăvară rătăcită,
cu o şoaptă pentru mugurii uitaţi
pe cărarea din clipa risipită.
Din murmurul de ramuri mângâiate
de adierea de vânt într-un concert,
nu am ştiut să traduc nici o şoaptă
şi am nisipul clepsidrei un deşert.
Când am înţeles şoapta de izvoare,
pentru limpezimea căutărilor,
nu mă prea gândeam eu la un tsunami
şi nu cunosc vindecarea durerilor.
Din iubirea rătăcită în amurg,
pusă pe petale cu nemurire,
între palmele pentru-o rugăciune,
am numai o şoaptă în amintire.
Peste infinitul eternităţii
am aruncat o chemare mută,
iar labirintul vieţilor paralele
spune că nimeni nu mă ascultă.
Calc printre zădărnicii risipite
şi pun chemările mele în şoapte,
rătăcind năuc dorul de iubire
pe cerul cu stele uitate-n noapte.
Şi am dorit minunea unei lacrimi
care să n-ascundă secrete-n taină,
atunci când vei spune că vii spre seară
ca să mă îmbraci cu o altă haină.
Când ai schimbat culorile amintirii,
vroiam să îţi aduc o simplă scuză,
dar mi-ai spus că doreşti să te ascult
şi să-nţeleg că eşti doar a mea muză.
Aşchii din izvoarele secundelor
se trezesc pe ramuri acoperite
de învăluirea razei de soare,
lângă tremurul unui mugur născut.
Dacă mi-aţi spart noaptea cu strălucirea
ascunsă-n freamătul razei de lună
şi-am timpul pus în cupe de ghiocei,
aş dori s-aud tăcerea ramurei.
Vă aduc certitudini renăscute
ca să percep orizonturi uitate
în mistica răcoare dintre stele
drept o comoară a vieţilor voastre.
Şi-am pus un vis pe formele perfecte
cântându-vă oda bucuriei singur
pentru dimineţile limpezite,
lăsaţi-mă vă rog să rămân un mugur.
Viaţa ne este o plajă enormă,
unde nisipul ce arde sub soare,
sigur este clepsidra noastră vie
căutând şi comori şi răcoare.
Printre rătăciri nu vedem o mare
aducând briza alinărilor întruna,
dorim zadarnic numai orizontul,
dintre toate scoicile nu vrem niciuna.
O stea de umbră ne va acunde timpul,
dar nisipul îl păstrăm doar pentru bronzat,
nu acceptăm să ne clădim o statuie
sau digul pentru valul deja anunţat.
Secundele se scurg desperecheate,
iar zăpezile ştim că pleacă curând,
dar stăm singuri în faţa nemărginirii
şi ne pierdem în neguri triste plângând.
