MELANCOLIA IUBIRII

Plângeau plopii de pe drumuri într-o seară

adormind emoţiile de primăvară,

dar pe ramurile unde priveam singuri

sub o îmbrăţişare s-au născut doi muguri.

Sub geamul deschis cu triluri de ciocârlii

am ascuns tăcerile printre melancolii

şi lângă frunza teiului a apărut

o floare adusă primului nostru sărut.

Venea din tăcerea albelor cristale

doar un glas misterios ascuns de petale

pe care nu puteam nicicum să-l ocolesc

şi eu ţi-am spus în taină că totuşi te iubesc.

Am sădit flori pe epiderma timpului,

iar în amurgul anunţat de floarea soarelui

plopii au surâsul pe-o rază de soare

cu melancolia iubirii fără lăcrămioare.

VIS DE IUBIRE

Să ne odihnim la umbra unui nuc,

uitat în vreme la margine de sat

şi să-mi spui că iarăşi sunt uituc,

când de mă iubeşti te-am întrebat.

 

Cărările din păduri ne aduc ecoul

parfumului de tei din blonde plete,

un stol de ciocârlii ne ţin isonul,

cu oda bucuriei pusă în sonete.

 

Gândul să-l ascund în al tău gând,

dorurile mele să pot să le restrâng,

să fac şoaptele mele un vis plăpând,

iarăşi să zâmbesc şi apoi să plâng.

 

Stropii de ploaie pe lac au rămas

ca valul curat la marginea mării,

când spuneai cu murmur în glas

că urăşti minciuna şi taina uitării.

 

Şi-mi vei spune în vorbe cu-nţeles,

că tu poţi a lumii haos să îl mişti,

între a fi şi a nu fi n-avem de ales

tu nu mai vrei durere şi ochi trişti.

NU SUNT UN ARTIST…

Mă chemi tu oare sub flori de tei

în toamna cu veştedă cărare?

Eşti freamătul frunzelor de pe alei

care cântă pe un ţărm de mare?

 

Ştii că lacrima ne este horoscop

mângâiat de adierea surâsului.

Mai am un dor dar nu îl îngrop,

rămân un rege la poarta visului.

 

În trandafiriu veşmânt te-ai apropiat,

braţele ţi le întindeam drum spre mine,

sărutul ce te-nveşmântă l-am aflat,

în tristeţea ascunsă în tainice suspine.

 

Pun azi petale pe versul de iubire,

în amintirea ce nu cunoaşte ceaţă,

doar ninsoarea lunii îmi e trezire,

când aduc zâmbet, mă cred paiaţă.

 

Darul meu îţi va rămâne bucurie

în lumea ce fuge pe o alee tristă

şi am să-ţi cânt o romanţă mărturie.

Eu nu sunt un artist, nici tu artistă.

CÂND VOR TRECE ANII

Când vor trece anii puşi într-un album,

la becul care luminează doar aproape

ai să mă revezi ca mire, într-un costum

şi ai să ţii un bob de rouă între pleoape.

 

Şi poate vei uita c-ai fost o frumuseţe

căutată de priviri ascunse şi dorinţe,

nepăsarea zilelor îţi va aduce o tristeţe

necatalogată între ale anilor sentinţe.

 

Vei vedea ascunsă o nălucă de iubire

între ecourile petalelor de trandafiri,

când am să-ţi spun cu tainică simţire,

să pui vers de-amor şi stele în priviri.

 

Atunci pe a ta amintire nu va fi ceaţă

şi vei expedia degrab’ dezastrul în uitare,

vei depune o fierbinte lacrimă de gheaţă,

topită între ale mele şoapte-n căutare.

 

Mă vei căuta dar n-am să pot să vin,

toţi care au plecat nu au mai apărut.

Când voi ocoli stelele pe un drum divin,

vei înţelege oare că sufletul eu ţi-l sărut?

POVESTE DE IUBIRE

Ca să te rechem  în  amintire,

pe o pânză am pictat a ta privire,

am pus prea multă umbră în culoare

şi-am dat sclipirilor din ochi valoare.

 

Din murmurul de dor al gurii tale,

am aşternut romanţe în petale,

printre genele de vise ocrotite,

cu un surâs, în lacrimile întâlnite.

 

Am sădit în părul tău chemarea

şuvoaielor, care ascund uitarea

si am ales o floare din grădină

ca să te revăd a mea regină.

 

Pe val de armonii ţi-e frumuseţea,

ce îmi aduce dorul şi tristeţea

şi lasă calda tresărire în privire,

comoara mea: poveste de iubire.

SĂ-ŢI MULŢUMESC

În zori, roua surâsului în glas

a aşternut pe orizont o floare,

apusă pe al amintirii pas,

între bucurie şi candoare.

 

Şi am urcat pe spinii din cărare,

cu patima cerută de speranţă,

n-am vrut nici aşternutele covoare,

nici umbra răvăşita, într-o zdreanţă.

 

Prin noapte am purtat ecou, către iubire

şi-am căutat imbold spre plaiul luminat,

care adoarme a urgiilor trezire

şi dă suiri în visul azi imaginat.

 

Lângă cutremur aştept iar răsăritul;

iubita mea cu tine acuma să-l privesc,

să colorăm cu altă floare asfinţitul,

să caut alte rime, să pot să-ţi mulţumesc.

MI-E DOR

Mi-e dor să te aducă dorul,

cu pasul pe care călătorul

îl face către tainicul izvor,

sau spre floarea din pridvor.

 

Mi-e dor să-mi aduci un vis,

în valul îmbrăţişării din abis,

să vedem umbrele cum pier,

dorind să aibă o poartă-n cer.

 

Mi-e dor de zâmbetul tău plin

şi lacrima mirată eu să ţi-o alin,

prin cuvintele dulci care le vrei

şoptite la ureche, ca doi cercei.

 

Mi-e dor să rostesc doar o dată,

printr-o vorba încă neinventată,

taina unui vis, care nu-l pot uita;

nu vreau să fiu o filă-n viaţa ta.

 

Mi-e dor de ale tale vii porunci.

Nu sunt scrisoarea care o arunci.

Acum tresar când sună telefonul,

dar nu eşti tu; era doar tonul.

ÎMPĂCARE

Degeaba acum umilit îngenunchez,

rugăciunea îmi pare rol pe scenă.

Din necaz unii fac ură, iar eu iubire

ce apare cu visele înşirate în spirale.

 

Tu rămâi divinizarea frumuseţii de femeie;

a femeii ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

 

Când departe dorul îl aveam ascuns,

mi se întunecă o stea în eternitate,

încercai să înţelegi al meu răspuns,

eu spuneam; tu nu-mi dădeai dreptate.

 

Gândul şi ochii mei te-au căutat mereu,

dar valuri de priviri te aduceau la mal,

unde eu te aşteptam cu surâsul meu,

ca să mă ierţi, fără să merg la tribunal.

 

Şi azi, când ale noastre doruri toate

căzute-s ca frunza uscată în toamnă,

iar chemarea iubirii e surdă poate

şi mută ca norii, rămâi a mea doamnă

ce-mi mângâie privirea arsă de sete

ce poartă trandafirul care mi l-ai cerut,

să-l aştern pe ale tale blonde plete

când te îmbrăţişez şi tu-mi dai un sărut.

FEERIE

Când ţi-ai încălzit privirea ta, ascunsă,

cu lacrima de bucurie asaltată,

ai adormit cărarea ta condusă

de umbrele ce le-ai crezut odată.

 

Prin zâmbet ai spart ferestrele închise,

de căutările cu un sfârşit dorit,

ai resădit toţi mugurii din vise

şi-ai reclădit amurgul adormit.

 

Alte culori ai pus în brazda din obraz,

printre plutirile ce par de neatins,

ai zăbovit la începutul treaz,

din faţa orizontului întins.

 

Redă parfum de tei iubirii absolute,

cântată de priviri neauzite,

tu lasă alinarea pe căile pierdute

şi uită amintirile topite.

 

Aşterne-ţi în petale frumuseţea,

pe valul care scaldă bucuria

şi uită regretul din tristeţea,

care îţi renaşte feeria.

ADEVĂRATA IUBIRE

Ai apărut ca o boare plină de lumină

şi bucuria mea s-a topit în ochii tăi.

Într-o lacrimă abia născută sub gene,

cu un zâmbet mi-ai învelit cuvintele

în dulce balsam de fericire infinită.

 

Eram atunci într-un vulcan de vise,

ce nu aveau asemănări prin basme,

râdeam în ploaie cu gândurile prinse

într-un buchet, fără palide fantasme.

 

Dorinţele erau ca două gemene leite,

cu destinele lin purtate printre stele,

cu mângâieri pline de doruri poleite,

plutind în vers spre unice castele.

 

„Atunci în puritatea albului de nufăr,

am simţit că o chemare ne cuprinde,

pe gândurile ce mă făceau să sufăr

ai aşezat în rime vorba ce pretinde

un dulce vis, ce l-ai pus pe blonde plete,

ca valul ascultat de marea cea albastră,

ca să rămân cea mai iubită dintre fete,

lângă tine, cu copiii din iubirea noastră.”