Timpul ţine dureri prin uragane,
în plăpânda alunecare a vieţii,
risipind undeva departe de noi
liniştea şi pietrele de hotar.
Timpul ne zdrenţuie iubirea
în deşertul plin de teama zilei,
născută în goana nopţii goale,
fără buchetul razelor de lumină.
Timpul ne propune un anotimp
pe care îl bănuim dar nu îl ştim,
visăm dorinţe dezvelite de ani,
dar poate ele vin sau noi ne oprim.
Timpul este lumea infinită,
cu secole de clipe pătrunse
în neliniştea tremurată
care ţine bucuriile ascunse.
Timpul nu uită şoaptele secundei
în opalescenţa adusă de un nor,
iar eu am împărţit ciorchine de vis
şi nu voi găsi un loc într-un clasor.
Pădurea aduce taina nemuririi
prin frunza adormită în zadar,
dar florile ascultă infinitul
şi n-am să le ascund într-un ierbar.
Mă ademenesc scenarii cu ecou
fiind actor din actul dimineţii
şi când am crescut oglinzi în suflet
n-am dorit să am o statuie a vieţii.
Aduc nădejdi în paşii gândurilor
care zboară din cer spre pământ,
liniştind vâltoarea preablândă.
Şi-am să rămân ascuns în cuvânt.
În miezul de vis al cuvântului
căutăm numai plajele cu orizont,
ocolind prăpastia şi piscurile
din dragostea născută de noi.
Ţinem veşmânt o aripă de vise
pe care nu le dorim zburătoare,
deşi sunt triluri ale purităţii
care eternizează iubirile.
Strălucirile le vrem fără sfârşit,
iar umbrelor le spunem labirinturi
şi nu dorim să pictăm întunericul
cu raza de iubire din lumină.
Când frunzele uscate nu mai trăiesc,
când timpul ne va lăsa fără sămânţă,
pe poteci neştiute ducem iubirea,
dar paşii ei vor rămâne pe pământ.
Trec anii şi zilele peste memorii
amăgind aşteptarea din lumea asta,
prin drumuri pe care aleargă timpul
ţinând tainic în tăcere năpasta.
Nu se mai caută-n iubire oglinda,
dar se aruncă vorbe peste cuvinte,
acceptând prăpastia o existenţă,
de trecut nu-şi aduce nimeni aminte.
Trec peste oceane anii prin valuri,
fără să credem că au un unic izvor,
care seamănă pe paşii copilăriei
florile de linişte pe al toamnei covor.
Peste ani uitaţi să nu lăsăm blesteme,
să vedem raze şi prin norii înzăpeziţi,
lăsând pe mâine o îmbrăţişare
care să ne numească împământeniţi.
Ceaţa fierbe rostogolirile de timp
cu murmur de raze şi întuneric
şi ne spune că vina noastră de azi
e teama de mâine, cu ecou isteric.
Uitarea din cuvânt nu rămâne
pe nădejdea care naşte zările
şi suntem confuzi cu triumf cenuşiu
ascunzând eternităţii cărările.
Caut o şoaptă care să deschidă
uşa timpului învelită în vise.
O şoaptă care-şi mângâie ecoul
la graniţa din iubirile promise.
Potopul nu ne mai aduce acasă,
bălţile sunt din pleoape nu sunt din nori,
doar lacrima clară nu e uitată
şi pune paşii spre stele şi comori.
Ploile rarefiază lumina,
înfometează unghiurile vieţii,
plictisind bucuriile de viaţă
aduse de tăcerea dimineţii.
Dorinţele şoptite strigă în zadar,
în priviri pleoapele nu se folosesc,
visele sunt întâmplări absente,
iar amintirile n-au nimic firesc.
Pun gânduri calde într-o sămânţă,
ca să mai aduc flori în existenţă,
cu clipe duioase fără frunze uscate
în orizontul clădit cu prudenţă.
Doresc iubiri nu priviri protocolare,
pe tremurul unui trandafir singuratic,
iar freamătul notei de pian din noapte
ne va pune dorul într-un vis tomnatic.
În noaptea primăverii adun cuvintele
care îmi leagănă visele uitate
şi le clădesc într-un văzduh stingher
pe zborul de cocori veniţi în taină.
În noaptea primăverii aşez cuvintele
pe trilul nedesluşit al ciocârliei,
care din ramul înverzit al pomilor
îmi trimite florile care aduc viaţa.
În noaptea prmăverii sfinţesc cuvintele,
pe care le las în testamentul meu,
cu amintirea trecerii în memorie
a versului pe drumul către rugăciune.
În noaptea primăverii aştept cuvinte,
dacă ele se vor naşte printre stele,
pentru cărarea blândă a toamnei
cu zborul de cocori plecaţi în taină.
Când ai plecat eram o mică barcă,
legată de tine pe un ţărm părăsit
şi ai dus nimicul din amintire
chemând un val care nici azi nu m-a găsit.
Când ai plecat o floare a revenit
şi pe poteci de iarnă a adus speranţa,
iar din fulgii de zăpadă care i-ai lăsat
stropii de rouă îmi sunt azi alternanţa.
Când ai plecat am ascultat tăcerile,
pe care le ţineam într-un clopot
şi te-am lăsat cu legea vieţii tale
să spui ,,da” la un nimic şi ,,nu” la tot.
Când ai plecat ai luminat o noapte,
pe care o ţineai cadou nemuritor,
spunând că nu-s nici ultimul nici primul
pe care îl faci sigur al timpului dator.
Vreau să stau pe umbra unui copac,
sub raza soarelui lăsată de frunze,
dar un glas necunoscut ascuns în nori
spune că singurătatea alungă oameni.
Soarele nu şi-a uitat adolescenţa,
dar mă-nvăluie cu stropii amintirilor,
când coşmarele le-am lovit cu iubirea
pe care o credeam seva bucuriilor.
Am stat în nordul nopţilor polare,
cu visele înecate sub pleoape
şi nu ştiu dacă şoapta dorinţei are
lacrimi pe versuri sau versuri pe lacrimi.
Am avut flori cu amintiri în petale,
pe ani cu rime din cuvinte obosite
şi stau acum pe umbra unui copac
cu amintiri duioase în frunze uscate.
Timpul nu a făcut singur veşnicia
şi ne afişează doar fiorul destinului,
dar pictând pe întuneric şi lumină
pune clipele pe cărările visului.
Timpul trece cu mângâieri peste speranţe,
nu are pentru deznădejdi nici un zâmbet
şi păstrează în amintiri doar iubirea
pentru care nu ne găseşte un alfabet.
Timpul nu sădeşte în noi aşteptarea
şi ne lasă către orizontul străveziu,
gândind nişte fantezii care ne cheamă
strigând fără înţeles că totul e târziu.
Timpul ne freamătă pe drum stropii de dor
pe care-i dorim fără plânsul durerii,
dar veşnicia rămâne numai un izvor
care ne spune să fim statuia mângâierii.
