Liniştea

Sub greutatea prezentului obosit

o oglindă îmi ascunde priveliştea,

dar lângă indiferenţa bezmetică

îmi caut în ceaţă numai liniştea.

 

Liniştea doarme în lumini nocturne,

în tăcerea lacrimii din lumânare

şi nu mai acceptă ceaţa inerţiei

când întârzie mult raza de soare.

 

Printre frunzele din labirintul timpului

zăresc nerostirea cuvintelor calde

din surâsul iubitei cu-n singur înţeles

al zilelor pline de flori şi smaralde.

 

Pe pânza liniştii eu am pictat tabloul

cu melodii şi stele care ne-nconjoară

şi versul iubirii l-am pus în rugăciune

ca să avem în eternitate o comoară..

 

 

Chemarea lunii

Întâmplările nu-s întâmplătoare,

o tristeţe împrăştiată ne doare,

mai am o vorbă lăsată din străbuni

pentru risipa comorilor suntem buni.

 

Undeva lângă o statuie a cetăţii

viitorul era sămânţa eternităţii,

dar se dorea istoria cu iubire plină

şi distanţele măsurate-n ani-lumină.

 

Degeaba vrei timpul să-l întreci,

nu poţi schimba scările cu noi poteci,

chiar dacă ai doruri spre stele plecate

cu speranţele în minciună suspendate.

 

Văzduhul are norii împăienjeniţi,

iar rugăciunile au muguri înfloriţi,

lacrimi incolore vin pe raza lunii,

dar nu e împachetat sfârşitul lumii.

O cafea amară

Mă învelesc cu seara lunii

deschizând potecile spre stele

şi îmi văd visele fără aer,

când mor toate iubirile mele.

Imagini mentale din trecutul meu

mă ţin înconjurat de întuneric

ca să nu înţeleg orice lumină

din scorbura destinului meu sferic.

Nu am minute pentru întrebări

şi sunt surd pentru răspunsuri,

în lumea încurcată şi supărată,

cu iubirile uitate în tablouri.

Nu las sfârşitul o simplă cenuşă,

munţii şi brazii îi înţelegeam,

dar iubirile mi-au adus cafele

şi veneau amare când le aşteptam.

Nu ştim până când

Când sacul anilor se umple,

ziua de naştere devine seacă,

pe clipe nu se mai nasc rime

şi stolurile viselor ne pleacă.

 

Când vremea are drumul rătăcit,

gândurile dorm într-un labirint,

cuvintele sunt în şoapte goale,

fără boare sau un dulce alint.

 

Când destinele au sensul ascuns,

o elice roteşte vise albe,

ajunse pe calea orizontului

fără suspine pe florile dalbe.

 

Când sacul anilor se umple,

să nu lăsăm statui plângând,

s-aducem armonii pe ramuri,

mereu, dar nu ştim până când.

 

 

 

Suspinul naşte rugăciunea

Dimineaţa adoarme întunericul

şi ascunde în lumină stelele,

iar izvorul pune linişti în limpezire

pentru singurătatea misterelor.

 

Surâsul blând ne aduce taine

învăşmântate în răsăriturile

din stropii de orizont al iubirii.

 

Ochiul trist adoarme tăcerile,

când visele se târăsc prin ruine,

cu şoapta străvezie care spune

că hoţia face munca analfabetă.

 

Şi-a apărut noroi pe scrumul serii

dar stelele vin pe negrele petale

cu muguri albi din cer albastru

când suspinul naşte rugăciunea.