În iarna asta puţin neaşteptată
ating zăpada albă cu singurătatea
şi-o las inimă omului de zăpadă
care răsfoieşte cu gândul fulgii de nea.
Ferestrele aşteaptă crispate seara
în speranţa plecării frigului strecurat
pe ecoul obsesiv al toamnei moarte
care a dorit o îmbrăţişare albă.
Copacii par cuiburi de frunze uscate
adormite în inconştienţa liniştii
din rostogolirea mută a timpului
care pregăteşte naşterea mugurilor.
Dar când începe freamătul ploii în geam
aştept inima pe care am dat-o singur
şi-o aştern pe melancolia primăverii
lângă rugăciunea ca să fiu un nou mugur.
