Visul închide pleoapa cu tristeţea
umbrelor din apusul fără răsărit,
iar clipa care naşte eternitateta
dă temeri asfixiate de uitare.
Cărarea paşilor din copilărie
pare asfaltată cu uitarea tristă,
ascunsă în memoria oglinzii
lângă umbrela care nu opreşte ploaia.
Mai alunecă potopul dintr-o lacrimă
dacă viaţa ne-o ghicim doar în palmă,
iar goliciunile expuse sub pălării
fac priorităţile cu busola hoţiei.
Am citit în paginile de istorii
că noaptea naşte sigur dimineaţa,
dacă somnul aduce vise limpezite
şi deşteptarea ne deschide viaţa.
