VARA-I CA IARNA

Iarna nu-i ca vara, dar vara-i ca-n iarnă.

Nu mai sunt norii pe cer, dar ploaia toarnă,

cascadele-s adormite de cuvintele plăpânde,

iar minciuna e adevărul umbrelor flămânde.

 

Covoarele de valuri au unduirea mută,

cu aureolă de simfonii ce nu se ascultă,

adorm parcă curcubeele de flori perene

şi se îngroapă nostalgia iubirilor eterne.

 

Timpul ne umple cu destinaţii adunate

pentru iernile cu primăverile uitate.

Acele ceasornicului au mărit viteza

dacă vara şi iarna ignoră antiteza.

 

Hegemonia întunericului intră-n casă,

numai o bunică mai crede-n voalul de mireasă,

umbrele sunt luminate cu sclipirile de-amnar

şi cuvintele sfinte parcă adorm în dicţionar.

 

……………………………………………………….

 

Peste malul orizontului plutesc

două valuri albe care se iubesc,

el şi ea prinşi strâns pe-o adiere

adusă de a destinului mângâiere.

 

 

FREAMĂTUL DE FRUNZE

Într-o vară de demult au ploat seara

imagini din poveştile rupte sub soare,

dar retina supărată nu mai avea sfaturi

şi alerga pe zâmbetele puse pe covoare.

 

Nu ştim dacă aripile bune sunt făcute

din flori, zăpadă, nisip sau oţeluri dure,

deşi graiul netradus al frunzelor uscate,

din lacrima de rouă, mai naşte o pădure.

 

Clepsidrele amână bucuria, amăgind-o

cu isonul îngerului stingher şi voluptăţi,

dar îţi lasă toate coridoarele întunecate

şi norii foşnesc împărţind singurătăţi.

 

Dar am rămas, mereu, un tainic chiriaş

al versului uitat pe clopoţei cu floare,

iar graiul  frunzelor mi-au dat un sfat

şi am uitat tristeţea iubirii trecătoare.

 

Orele noastre vuiesc un dialect mut,

ecourile fremătului de frunze nu mor

şi pe oglinda vie a petalelor de flori

nasc mereu din iubire mugurii de dor.

VERSUL PENTRU STELE

Eternitate, ai lăsat timpul nemişcat 

şi ai înveşmântat cu versuri clipa,

chiar dacă iubirile s-au dezbrăcat

cu vorbe-n vânt ademenind risipa.

Un set de vorbe în dicţionar apune,

nevroza zilei în noapte ne-a închis,

melancolia mai mângâie un tăciune

şi o statuie de poeme ne apare în vis.

Expresii lapidare pe un drum de nea

sunt pierdute sau lăsate în aşteptare,

noaptea cu arşiţă e luminată de o stea

şi se văd cocorii pierzându-se în zare.

Printre nori e mereu aceiaşi lună,

iar îngerii ne împart raze de soare,

care vor aşterne versuri împreună

cu văpaia iubirii spulberată-n zare.

Să aliniem emoţiile lângă un dor,

pe care versul dintre stele îl aduce

peste petalele florilor din pridvor,

pentru speranţa pusă pe o cruce.

VIS DE IUBIRE

Să ne odihnim la umbra unui nuc,

uitat în vreme la margine de sat

şi să-mi spui că iarăşi sunt uituc,

când de mă iubeşti te-am întrebat.

 

Cărările din păduri ne aduc ecoul

parfumului de tei din blonde plete,

un stol de ciocârlii ne ţin isonul,

cu oda bucuriei pusă în sonete.

 

Gândul să-l ascund în al tău gând,

dorurile mele să pot să le restrâng,

să fac şoaptele mele un vis plăpând,

iarăşi să zâmbesc şi apoi să plâng.

 

Stropii de ploaie pe lac au rămas

ca valul curat la marginea mării,

când spuneai cu murmur în glas

că urăşti minciuna şi taina uitării.

 

Şi-mi vei spune în vorbe cu-nţeles,

că tu poţi a lumii haos să îl mişti,

între a fi şi a nu fi n-avem de ales

tu nu mai vrei durere şi ochi trişti.

NU SUNT UN ARTIST…

Mă chemi tu oare sub flori de tei

în toamna cu veştedă cărare?

Eşti freamătul frunzelor de pe alei

care cântă pe un ţărm de mare?

 

Ştii că lacrima ne este horoscop

mângâiat de adierea surâsului.

Mai am un dor dar nu îl îngrop,

rămân un rege la poarta visului.

 

În trandafiriu veşmânt te-ai apropiat,

braţele ţi le întindeam drum spre mine,

sărutul ce te-nveşmântă l-am aflat,

în tristeţea ascunsă în tainice suspine.

 

Pun azi petale pe versul de iubire,

în amintirea ce nu cunoaşte ceaţă,

doar ninsoarea lunii îmi e trezire,

când aduc zâmbet, mă cred paiaţă.

 

Darul meu îţi va rămâne bucurie

în lumea ce fuge pe o alee tristă

şi am să-ţi cânt o romanţă mărturie.

Eu nu sunt un artist, nici tu artistă.

CÂND VOR TRECE ANII

Când vor trece anii puşi într-un album,

la becul care luminează doar aproape

ai să mă revezi ca mire, într-un costum

şi ai să ţii un bob de rouă între pleoape.

 

Şi poate vei uita c-ai fost o frumuseţe

căutată de priviri ascunse şi dorinţe,

nepăsarea zilelor îţi va aduce o tristeţe

necatalogată între ale anilor sentinţe.

 

Vei vedea ascunsă o nălucă de iubire

între ecourile petalelor de trandafiri,

când am să-ţi spun cu tainică simţire,

să pui vers de-amor şi stele în priviri.

 

Atunci pe a ta amintire nu va fi ceaţă

şi vei expedia degrab’ dezastrul în uitare,

vei depune o fierbinte lacrimă de gheaţă,

topită între ale mele şoapte-n căutare.

 

Mă vei căuta dar n-am să pot să vin,

toţi care au plecat nu au mai apărut.

Când voi ocoli stelele pe un drum divin,

vei înţelege oare că sufletul eu ţi-l sărut?

POVESTE DE IUBIRE

Ca să te rechem  în  amintire,

pe o pânză am pictat a ta privire,

am pus prea multă umbră în culoare

şi-am dat sclipirilor din ochi valoare.

 

Din murmurul de dor al gurii tale,

am aşternut romanţe în petale,

printre genele de vise ocrotite,

cu un surâs, în lacrimile întâlnite.

 

Am sădit în părul tău chemarea

şuvoaielor, care ascund uitarea

si am ales o floare din grădină

ca să te revăd a mea regină.

 

Pe val de armonii ţi-e frumuseţea,

ce îmi aduce dorul şi tristeţea

şi lasă calda tresărire în privire,

comoara mea: poveste de iubire.

SĂ-ŢI MULŢUMESC

În zori, roua surâsului în glas

a aşternut pe orizont o floare,

apusă pe al amintirii pas,

între bucurie şi candoare.

 

Şi am urcat pe spinii din cărare,

cu patima cerută de speranţă,

n-am vrut nici aşternutele covoare,

nici umbra răvăşita, într-o zdreanţă.

 

Prin noapte am purtat ecou, către iubire

şi-am căutat imbold spre plaiul luminat,

care adoarme a urgiilor trezire

şi dă suiri în visul azi imaginat.

 

Lângă cutremur aştept iar răsăritul;

iubita mea cu tine acuma să-l privesc,

să colorăm cu altă floare asfinţitul,

să caut alte rime, să pot să-ţi mulţumesc.

MI-E DOR

Mi-e dor să te aducă dorul,

cu pasul pe care călătorul

îl face către tainicul izvor,

sau spre floarea din pridvor.

 

Mi-e dor să-mi aduci un vis,

în valul îmbrăţişării din abis,

să vedem umbrele cum pier,

dorind să aibă o poartă-n cer.

 

Mi-e dor de zâmbetul tău plin

şi lacrima mirată eu să ţi-o alin,

prin cuvintele dulci care le vrei

şoptite la ureche, ca doi cercei.

 

Mi-e dor să rostesc doar o dată,

printr-o vorba încă neinventată,

taina unui vis, care nu-l pot uita;

nu vreau să fiu o filă-n viaţa ta.

 

Mi-e dor de ale tale vii porunci.

Nu sunt scrisoarea care o arunci.

Acum tresar când sună telefonul,

dar nu eşti tu; era doar tonul.

ÎMPĂCARE

Degeaba acum umilit îngenunchez,

rugăciunea îmi pare rol pe scenă.

Din necaz unii fac ură, iar eu iubire

ce apare cu visele înşirate în spirale.

 

Tu rămâi divinizarea frumuseţii de femeie;

a femeii ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

 

Când departe dorul îl aveam ascuns,

mi se întunecă o stea în eternitate,

încercai să înţelegi al meu răspuns,

eu spuneam; tu nu-mi dădeai dreptate.

 

Gândul şi ochii mei te-au căutat mereu,

dar valuri de priviri te aduceau la mal,

unde eu te aşteptam cu surâsul meu,

ca să mă ierţi, fără să merg la tribunal.

 

Şi azi, când ale noastre doruri toate

căzute-s ca frunza uscată în toamnă,

iar chemarea iubirii e surdă poate

şi mută ca norii, rămâi a mea doamnă

ce-mi mângâie privirea arsă de sete

ce poartă trandafirul care mi l-ai cerut,

să-l aştern pe ale tale blonde plete

când te îmbrăţişez şi tu-mi dai un sărut.