NU LAS MUGURII SĂ MOARĂ

Nu vreau parfumuri mângâietoare

peste doritele metamorfoze,

aştept doar limpezimile albastre

s-alunge umbra cu-n buchet de roze.

Fereastra deschisă nu mă sperie,

nenorocirile vin numai prin uşă,

iar inima uitată nu mai renaşte

şi cu linişte mai mângâi o păpuşă.

Grădinile-s pentru copaci uscaţi,

ce confundă stelele cu licuriciul,

nu le pasă de mugurii în floare,

vor numai să le iasă artificiul.

Au răsăritul pierdut în datorii,

durerile lumii îi fac să zâmbească,

din serile de regrete mai aduc o zi

şi gândurile nu vor să le privească.

……………………………………………..

Din câte mi-au lăsat cândva părinţii

memoria nu vrea să le amâne,

dar las toate vorbele-n uitare

şi numai ,, deşteaptă-te” rămâne.

IMAGINI USCATE

Nuanţele care încet se usucă

s-au pierdut în umbra nopţii pustie,

doar câţiva mai aşteptau miezul nopţii,

când venea vaccinul de mizantropie.

Privirile zadarnice simt o teamă

şi fac din foame norii uriaşi.

Pier zâmbetele cu lumini în noapte,

doar foşnetul de umbre mai are paşi.

Ieri e uitat, mâine-i un neclar apus,

magneţii fură secundele din rânduri.

Nu m-am piedut, doar m-am rătăcit

printre flăcările prea lungilor gânduri.

Indiferenţa a cam uscat frunzele

care erau sărutul statuilor înainte,

orizonturile-s pierdute-n datorii

şi se vând serile gata adormite.

………………………………………..

Deşteaptă-ne cu iz de primăvară,

cu lacrima de bucurie ce nu se uită,

cu un colind de ghiocei, spre seară,

crescuţi într-o grădiniţă neuluită.

NU SE STINGE-N PRIMĂVARĂ

Uragane incolore şi reci

au adormit glasul lângă priviri,

teama e plină de speranţe seci,

iar gândurile-s pline de uimiri.

 

Zilele nu mai au un anotimp,

mor zâmbetele cu lumini în noapte,

 doar un atlet mai urcă pe Olimp,

 culegând aplauze din şoapte.

 

 Dezastrele sunt făcute valuri,

deşi printr-un ecou este chemat

 un vers cu tăcere ce stă pe maluri,

 dar împăturat în anonimat.

 

 

Memoria nu e recunoscută,

 iar urlete nu mai au mormânt,

am o umbră care nu m-ascultă

 şi evit să calc umbrele pe pământ.

 ………………………………………………

Frumoasa mea, iubita mea doamnă,

noi vom rămâne cu surâs de seară

o lumânare aprinsă-n toamnă,

care nu se stinge-n primăvară.

RĂTĂCIRE

Stropii de ploaie sunt sferici şi reci,

nu seamănă cu lacrima de dor,

lumea e multă dar parcă pustie,

aruncată spre nepăsare uşor.

 

Stropii de ploaie pe clape de pian,

lacrimile triste pe strune de vioară,

pun în versul meu un felinar

în ceaţa fără ecoul de seară.

 

Stropii de ploaie cu zboruri de toamnă,

lacrimile cu coincidenţele uitate,

fac din mâine un mugur de primăvară

pe ramura cu surâsul spre eternitate.

 

Stropii de ploaie lumini de izvoare,

lacrimile ofrande de iubire,

fac dimineţile să se limpezească

din vălul nopţii rămas în uimire.

 

Stropii de ploaie trimişi de un nor

sunt lacrimile strânse în palme lui,

iar singurătăţile nu ştiu ce să aleagă

între răsăritul lunii şi al soarelui.

VARA-I CA IARNA

Iarna nu-i ca vara, dar vara-i ca-n iarnă.

Nu mai sunt norii pe cer, dar ploaia toarnă,

cascadele-s adormite de cuvintele plăpânde,

iar minciuna e adevărul umbrelor flămânde.

 

Covoarele de valuri au unduirea mută,

cu aureolă de simfonii ce nu se ascultă,

adorm parcă curcubeele de flori perene

şi se îngroapă nostalgia iubirilor eterne.

 

Timpul ne umple cu destinaţii adunate

pentru iernile cu primăverile uitate.

Acele ceasornicului au mărit viteza

dacă vara şi iarna ignoră antiteza.

 

Hegemonia întunericului intră-n casă,

numai o bunică mai crede-n voalul de mireasă,

umbrele sunt luminate cu sclipirile de-amnar

şi cuvintele sfinte parcă adorm în dicţionar.

 

……………………………………………………….

 

Peste malul orizontului plutesc

două valuri albe care se iubesc,

el şi ea prinşi strâns pe-o adiere

adusă de a destinului mângâiere.

 

 

FREAMĂTUL DE FRUNZE

Într-o vară de demult au ploat seara

imagini din poveştile rupte sub soare,

dar retina supărată nu mai avea sfaturi

şi alerga pe zâmbetele puse pe covoare.

 

Nu ştim dacă aripile bune sunt făcute

din flori, zăpadă, nisip sau oţeluri dure,

deşi graiul netradus al frunzelor uscate,

din lacrima de rouă, mai naşte o pădure.

 

Clepsidrele amână bucuria, amăgind-o

cu isonul îngerului stingher şi voluptăţi,

dar îţi lasă toate coridoarele întunecate

şi norii foşnesc împărţind singurătăţi.

 

Dar am rămas, mereu, un tainic chiriaş

al versului uitat pe clopoţei cu floare,

iar graiul  frunzelor mi-au dat un sfat

şi am uitat tristeţea iubirii trecătoare.

 

Orele noastre vuiesc un dialect mut,

ecourile fremătului de frunze nu mor

şi pe oglinda vie a petalelor de flori

nasc mereu din iubire mugurii de dor.

VERSUL PENTRU STELE

Eternitate, ai lăsat timpul nemişcat 

şi ai înveşmântat cu versuri clipa,

chiar dacă iubirile s-au dezbrăcat

cu vorbe-n vânt ademenind risipa.

Un set de vorbe în dicţionar apune,

nevroza zilei în noapte ne-a închis,

melancolia mai mângâie un tăciune

şi o statuie de poeme ne apare în vis.

Expresii lapidare pe un drum de nea

sunt pierdute sau lăsate în aşteptare,

noaptea cu arşiţă e luminată de o stea

şi se văd cocorii pierzându-se în zare.

Printre nori e mereu aceiaşi lună,

iar îngerii ne împart raze de soare,

care vor aşterne versuri împreună

cu văpaia iubirii spulberată-n zare.

Să aliniem emoţiile lângă un dor,

pe care versul dintre stele îl aduce

peste petalele florilor din pridvor,

pentru speranţa pusă pe o cruce.

VIS DE IUBIRE

Să ne odihnim la umbra unui nuc,

uitat în vreme la margine de sat

şi să-mi spui că iarăşi sunt uituc,

când de mă iubeşti te-am întrebat.

 

Cărările din păduri ne aduc ecoul

parfumului de tei din blonde plete,

un stol de ciocârlii ne ţin isonul,

cu oda bucuriei pusă în sonete.

 

Gândul să-l ascund în al tău gând,

dorurile mele să pot să le restrâng,

să fac şoaptele mele un vis plăpând,

iarăşi să zâmbesc şi apoi să plâng.

 

Stropii de ploaie pe lac au rămas

ca valul curat la marginea mării,

când spuneai cu murmur în glas

că urăşti minciuna şi taina uitării.

 

Şi-mi vei spune în vorbe cu-nţeles,

că tu poţi a lumii haos să îl mişti,

între a fi şi a nu fi n-avem de ales

tu nu mai vrei durere şi ochi trişti.

NU SUNT UN ARTIST…

Mă chemi tu oare sub flori de tei

în toamna cu veştedă cărare?

Eşti freamătul frunzelor de pe alei

care cântă pe un ţărm de mare?

 

Ştii că lacrima ne este horoscop

mângâiat de adierea surâsului.

Mai am un dor dar nu îl îngrop,

rămân un rege la poarta visului.

 

În trandafiriu veşmânt te-ai apropiat,

braţele ţi le întindeam drum spre mine,

sărutul ce te-nveşmântă l-am aflat,

în tristeţea ascunsă în tainice suspine.

 

Pun azi petale pe versul de iubire,

în amintirea ce nu cunoaşte ceaţă,

doar ninsoarea lunii îmi e trezire,

când aduc zâmbet, mă cred paiaţă.

 

Darul meu îţi va rămâne bucurie

în lumea ce fuge pe o alee tristă

şi am să-ţi cânt o romanţă mărturie.

Eu nu sunt un artist, nici tu artistă.

CÂND VOR TRECE ANII

Când vor trece anii puşi într-un album,

la becul care luminează doar aproape

ai să mă revezi ca mire, într-un costum

şi ai să ţii un bob de rouă între pleoape.

 

Şi poate vei uita c-ai fost o frumuseţe

căutată de priviri ascunse şi dorinţe,

nepăsarea zilelor îţi va aduce o tristeţe

necatalogată între ale anilor sentinţe.

 

Vei vedea ascunsă o nălucă de iubire

între ecourile petalelor de trandafiri,

când am să-ţi spun cu tainică simţire,

să pui vers de-amor şi stele în priviri.

 

Atunci pe a ta amintire nu va fi ceaţă

şi vei expedia degrab’ dezastrul în uitare,

vei depune o fierbinte lacrimă de gheaţă,

topită între ale mele şoapte-n căutare.

 

Mă vei căuta dar n-am să pot să vin,

toţi care au plecat nu au mai apărut.

Când voi ocoli stelele pe un drum divin,

vei înţelege oare că sufletul eu ţi-l sărut?